Prima întâlnire cu Theodor, după șapte ore de la naștere
Cititoarea noastră ne-a scris o poveste de naștere naturală la Giulești, în aceeași maternitatea în care, după două săptămâni de la nașterea băiețelului ei, instalația de aer condiționat a provocat un incediu care a dus la cea mai mare tragedie din maternitățile românești. În 16 august 2010, în secția de Reanimare nou- născuți, a avut loc o explozie, urmată de un incendiu. Trei bebeluși au murit pe loc, iar alții trei la câteva zile distanță.
Redăm mai jos povestea de naștere naturală la Giulești, așa cum a fost scrisă de cititoarea noastră:
”Am deschis ochii și am așteptat. A venit, nu mi se păruse, ea, contracția. M-am uitat repede la ceas că să nu uit niciodată când a început travaliul primului meu copil, Theodor Ioan. Era 5 dimineța, pe 14 iulie 2010.
L-am trezit entuziasmată pe soțul meu și i-am spus: “Gata! Vine de ziua Franteeeeei!” și am zâmbit larg. M-am sculat din pat și am început să țopăi (cât puteam) prin toată casă. Fusese prea frumos. Sarcina, începutul de travaliu, ceva trebuia să se întâmple. Și s-a întâmplat.
Mai întâi, soțul meu l-a sunat pe tatăl meu ca să ne ducă la spital. Tata a refuzat, exact cum visase soțul meu că se va întâmplă cu o luna înainte. Așa că l-am contactat pe un prieten care locuia aproape și care ne-a condus la spital.
Naștere naturală la Giulești. Experiența aceasta m-a făcut să nasc următorii copii la privat
Nu fusesem hotărâtă unde să nasc, așa că o întrebasem pe doctoriță mea în marea-mi ignoranța de mamă la primul copil. Și doctorița anulase gândul “stupid” de a naște la privat cu un gest din mână și adăugase: “singură diferența între nașterea la stat și la privat este că la privat ai televizor în camera!”. Urma să învăț într-un mod teribil că nu era așa. Cel puțin asta a fost experiența mea, care m-a făcut să nasc următorii doi copii la privat.
Când stăteam liniștită și-mi urmăream contracțiile în mașină pe drum spre spital, nu știam ce urma să mi se întâmple mie și bebelușului nostru! Nu aveam nicio idee că în următoarele trei zile, spitalul de stat Giulești urma să-mi transforme experiența nașterii și primele ore ale lui Theodor pe lumea noastră într-un calvar.
M-am simțit ca o vită la abator
Am ajuns la spital și medicul de garda mi-a evaluat dilatația. “Index”, a aruncat doctorul în aer, după care a plecat. Nedumerită, am întrebat și eu în aer: “ce înseamnă Index?”. O asistență m-a lămurit că asta e dilatația mea, adică e cât degetul index. Ahaaa.
M-au dus în sala de nașteri și au așteptat. Dar nu mult, că era grabă mare să nasc odată și să eliberez locul altor gravide. Fără să mă întrebe, m-a torpilat o asistență în venă și mi-a administrat calciu. Știu asta doar pentru că am întrebat, că nimeni nu părea interesat acolo să comunice cu mine. Trecuseră vreo 30 de minute de când intrasem în spital și deja entuziasmul meu, optimismul, bucuria de a-mi vedea în sfârșit bebelușul scăzuseră exponențial.
Am început să mă simt cum probabil se simte o vită dusă la abator, fără discuții, cu duritate și grabă. Zâmbetul mi-a dispărut și s-a instalat durerea nu doar fizică, ci și emoțională.
Din bucuria nașterii nu mai rămăsese nimic
Nu după mult timp, în sala de nașteri au constatat că dilatația mea nu mergea rapid, așa că m-au mutat într-un salon cu vreo 12 paturi în care zăceau gravide cu complicații. Toate deprimate, speriate, internate în acel salon de săptămâni în șir și țintuite la pat ca să nu pericliteze viață bebelușului lor. Eu eram singură în travaliu de acolo.
Era extrem de cald și am constatat că doctorița mea (pe care o sunaseră și care a venit după 20 de ore de la internarea mea) greșise. Aveam televizor în salon! Era un televizor mic, suspendat, la care o gravidă se uita în mod obsesiv doar la știrea despre sinuciderea Mădălinei Manole. Dacă până atunci nu eram traumatizată, atunci am început să fiu. Din bucuria nașterii nu mai rămăsese nimic.
Naștere naturală la Giulești. Eram doar un număr pe o fișă
Nu e de mirare – acum, că atunci nu înțelegeam cât de importantă este starea emoțională pentru desfășurarea travaliului – că nu mă dilatam. Stăteam și așteptam. Calculam contracțiile cu telefonul, încercam să ignor ce se întâmplă în jurul meu, încercam să respir, dar un știam cum, așteptam să scap. Dintr-o ființă umană într-un proces miraculos, mă transformasem și eu rapid și fără echivoc într-o creatură fără glas, un număr pe o fișa, un pat într-un salon.
Travaliul a durat 24 de ore și la 5 fix, pe 15 iulie, bebelușul nostru s-a născut împins de o asistentă suită pe burta mea, în urma unui răcnet de durere. Atunci l-am văzut pe Theodor pentru prima dată prin ceață durerii. O mogâldeață vișinie, care urla din răsputeri. L-au luat, i-au făcut nu știu ce, m-au informat de notă și l-au dus la maternitate.
Nu mi-am văzut copilul șapte ore
Credeam că se terminase, dar nu era așa. Doctorița avusese grijă să-mi facă epiziotomie și a început să mă coasă. După care s-a întâmplat ceva și mai dureros și surpinzător decât până atunci! Pentru că nu aveau loc în saloane pentru mine, m-au ținut în sala de nașteri, în urletele și durerea celorlalte mămici în travaliu și nu m-au lăsat să-l văd pe Theodor timp de 7 ore. Așa a fost el primit pe lume. Izolat (doar soțul meu l-a putut vedea, dar nu l-au lăsat să stea cu el mai mult de o îmbrățișare) de mine, eu izolată de el.
Cred că așa, atunci, a început depresia mea post-partum. Aveam nevoie de copilul meu ca să mă refac și el avea nevoie de mine.
Fugim din spitalul de calvarSpitalul a făcut tot posibilul să împiedice și să rupă legătura care era firesc să se refacă între mine și copilul meu după trauma nașterii. După 7 ore, în sfârșit m-au dus cu un cărucior cu roțile la maternitate, unde m-au lăsat să-l țin pe Theodor în brațe fix 10 secunde, timp în care soțul meu a putut face o poză. Așa am știut că am copil, pentru că imediat m-au dus în salon, urmând să-l alăptez după orar.
Și saga a continuat, pentru că soțul meu nu a fost suficient de priceput ca să dea șpagă absolut fiecărei ființe în halat alb din spital.
După 2 zile jumate în spital, în plină depresie, după ce leșinasem în fața maternității, l-am implorat pe soțul meu să ne scoată de acolo. S-a bătut pentru noi și ne-a externat mai repede și cu un bebe cu conjunctivită luată la maternitate, încât nu am reușit să-i văd ochii frumoși decât după câteva zile de antibiotic, când am putut să ne începem călătoria de refacere împreună, acasă.
Ne acomodăm acasăCum a fost naşterea ta? Ai născut natural sau prin cezariană? A fost momentul naşterii aşa cum ai visat tu sau ai rămas cu amintiri triste? Povesteşte-ne cum a decurs momentul în care puiul tău a venit pe lume, în aproximativ 1000 de cuvinte, trimite-ne textul tău la adresa [email protected], cu titlul POVESTE DE NAȘTERE şi, dacă este selectat, va apărea la această rubrică. Dacă ai şi câteva fotografii din maternitate sau din primele voastre zile împreună, ne-am bucura tare să le vedem şi să le publicăm odată cu articolul! Mulţumim!
Dacă ți s-a părut interesantă această poveste de naștere naturală la Giulești, te invităm să citești și:

Source link