Connect with us

Copilul tau

Este recomandată pedeapsa în educația copiilor?

Ana Voiculescu

Published

on

Este recomandată pedeapsa în educația copiilor?

Citim peste tot despre educația cu blândețe, despre a nu ridica vocea, despre faptul că e necesar să ne păstrăm fermi și calzi în același timp și să avem reacții bune la „obrăzniciile” copiilor. Dar e greu să ne dăm seama cum să facem asta singuri, fără niște repere. Am fost educați într-o manieră diferită față de ce e acum, așa că, în momentul în care copilul întinde limitele, ne întrebăm ce putem face diferit. Pățim foarte des să simțim că efectiv vorbim singuri și că cel mic nu ne ascultă. Ce facem? Apelăm la pedeapsa? Despre asta discutăm astăzi, cu exemple concrete!

Există multe cărți, chiar și recente, în care pedeapsa este recomandată ca mijloc de educație. Sunt foarte mulți ani de când este folosită, iar unii părinți o consideră o metodă bună. Totuși, studii recente spun că nu e așa. Pe cine credem?

E necesar să înțelegem întâi ce e pedeapsa

Pedeapsa e atunci când, după ce copilul a făcut ceva ce noi considerăm rău, luăm o măsură care „să îl învețe minte”. Practic dăm o sancțiune, de obicei îi luăm un lucru preferat, îi restricționăm accesul la un gadget, îi interzicem o activitate, îl trimitem la colț sau într-o cameră anume și ne așteptăm ca aceste măsuri să corecteze comportamentul inadecvat. Unii apelează chiar și la violență.

Eu cunosc mulți părinți care recurg la aceste metode și care mereu spun că ele funcționează. De exemplu, când copilul a făcut ceva, de exemplu a aruncat o jucărie care s-a stricat, copilul e trimis la colț sau pe un scaun al rușinii. Când a luat o notă mică, i s-a tăiat accesul la tv pentru două săptămâni.

De cele mai multe ori părinții încearcă să dea o lecție folosindu-se de obiecte sau de activități care l-ar face pe copil să sufere. Ne gândim că dacă îi luăm o săptămână o pereche de pantaloni nu va da importanță, așa că apelăm la lucruri care chiar contează pentru el. De aceea putem spune că pedeapsa cauzează suferință și că modul în care încercăm să facem copilul să înțeleagă că a greșit este prin suferință. E ca și cu dresatul animalelor cu bătaia.

Această metodă funcționează?

Pedeapsa poate funcționa câteodată, probabil de aceea este folosită atât de des. Spunem copilului că îi luăm banii de buzunar pentru că l-am prins fumând și probabil după aceea nu îl vom mai prinde făcând asta, nu? Înseamnă că metoda a funcționat? Pe de-o parte da, pentru că nu l-am mai prins, dar rezultatul pe termen lung nu este cel care ni-l dorim de fapt.

Folosind pedeapsa, copilul înțelege doar că a greșit, dar rare sunt cazurile în care pedeapsa elimină comportamentul nedorit. Copilul își poate schimba comportamentul din frica de a nu fi pedepsit din nou, nu pentru că a învățat ce să facă și cum să se comporte. De cele mai multe ori pedeapsa are alte efecte negative.

În exemplul cu fumatul, unul dintre efectele pe care nu le dorim, va fi minciuna. Copilul nu numai că nu va renunța la fumat, dar va face tot ce e necesar ca să nu fie prins. Va minți, se va ascunde, dar poate ajunge și mai rău, de exemplu să intre într-un anturaj negativ, să fure etc.

Să ne gândim la un copil care ia o notă mică. Părinții îi iau timp de câteva zile telefonul. Asta îl va face pe copil să învețe mai bine? În niciun caz. Presiunea școlii e mare, iar o presiune și mai mare din partea părinților nu ajută. Probabil ar fi necesare alte măsuri cum ar fi meditații, odihnă mai multă, activități extrașcolare mai puține etc. Dacă pedepsim copilul e posibil ca data viitoare el să mintă în privința notelor. Fiind pedepsit, înțelege că părinții nu tolerează notele mici și că nu are sprijinul lor. Unii copii se simt nedreptățiți, mai ales că uneori nota nu reflectă cu adevărat cunoștințele.

A înțeles copilul ce să facă în schimb? Va fi motivat de pedeapsă? Mulți dintre ei simt efectiv că nu pot da randament mai mare la școală. Notele mici și pedepsele nu fac decât să îi frustreze, să se simtă incapabili. Ei au nevoie de ajutor, nu de încă o povară, așa că e bine să ne gândim de două ori cum să acționăm sau mai bine zis cum să îi ajutăm.

Unii o aplică și în cazul copiilor mici

Deși pare greu de crezut, există și copii mici, de 2 ani sau chiar mai puțin, care primesc pedepse. Părinții și chiar educatorii apelează la pedepse fizice, pe motiv că ei altfel nu înțeleg. Uneori copiii sunt puși la colț, așezați pe un scaun sau făcuți de rușine în fața altora. Unii le pun buline negre, ca și cum acestea ar reprezenta o recompensă negativă.

Țin minte că fiul meu a avut o educatoare care îi ducea pe copii de mână la grupa mică să îi facă de rușine, să îi prezinte ca pe niște copii obraznici și să le arate că cei de acolo, mai mici, sunt mai cuminți. Nu numai că îi făcea de râs, îi eticheta și îi compara, dar efectul acestei pedepse consider că e devastator la vârsta de 3-4 ani.

Suptul suzetei, folosirea biberonului, suptul la sân, purtatul pampersului la o vârstă la care societatea decide că e înaintată, duce des la pedepse. Părinții încearcă multe variante prin care să îi convingă pe copii să renunțe, iar făcutul de rușine e una dintre practici.

Oricare ar fi pedeapsa și oricare ar fi vârsta la care este ea aplicată, ar fi bine să ne gândim de mai multe ori înainte de a o folosi. Cred că e important să ne gândim la psihicul copilului și la efectele pe care le poate avea pedeapsa asupra lui.

Cu ce înlocuim pedeapsa?

Nu sunt de acord cu pedeapsa, așa că țin cu specialiștii care spun că e nu rezolvă problemele. Ne trebuie altceva cu care să o înlocuim. În primul rând ar fi bine să găsim soluții pentru a obține cooperarea copilului. E important să convingem copiii să facă lucrurile de la sine, nu pentru că asta vrem noi. Nu ne dorim copii obedienți, nu? Și ce facem dacă totuși copilul încalcă regulile stabilite? Nu putem lăsa comportament negativ ca atare pentru că ar însemna să trecem în zona permisivității. De aceea specialiștii recomandă să apelăm la disciplină, dar despre asta o să vorbim cu altă ocazie.

Source Link

Copilul tau

Parintii- primul model al copiilor

Ana Voiculescu

Published

on

Parintii- primul model al copiilor! Mama si tata sunt cele mai frumoase cuvinte indiferent in ce limba sunt rostite iar sentimentul de a fi parinte este unic prin implinirea si binecuvantarea sa. Suntem cele mai mari exemple din viata copiilor nostri iar personalitatea celor mici se formează in primii doi-trei ani de viaţă, iar acest proces de “modelare” continuă este generat de atitudinea noastra. Imi place sa cred ca noi toti constentizam perfect aceste lucruri chiar si atunci cand in tumultul vietii cotidiente suntem prea obositi, stresati, prinsi… De aceea e foarte important ce facem, cum facem, ce si cum spunem. Pentru copilul tau, tu esti primul model, pe care el il urmeaza. Sistemul de valori, felul de a se comporta in societate, parerile, ideile, toate se construiesc caramida cu caramida, de la varste foarte mici. Sa nu uitam ca cel  mai important “dar” pe care-l putem oferi copiilor nostri este dragostea neconditionata. Copiii au mereu nevoie sa fie apreciati, laudati, incurajati si nu in ultimul rand iubiti. Daca ei nu simt asta din partea noastra sau daca nu simt ca pentru noi, viata  lor reprezinta cel mai important lucru, vor deveni frustrati mai tarziu si le va lipsi increderea in sine toata viata.

Deci, comportamentul parintilor este decisiv in evolutia copiilor. A fi sincer si cinstit cu propriul copil este un lucru imperativ. Imparte o parte din ganduri si din ceea ce va inconjoara cu el. Daca lucrurile nu merg cum trebuie pentru voi, nu va temeti sa comunicati aceste lucruri si copiilor. Sinceritatea si actiunea “deschisa” fata de copii le va oferi sansa sa vada si latura noastra umana. Mi se intampla de multe ori sa ma simt obosita, fara chef, chiar si depasita de situatie, va puteti imagina cum e viata cu cinci copii, cu varste si dorinte diferite. Vin seara tarziu acasa, dupa vreun eveniment in care sunt stoarsa de energie si fiecare isi doreste altceva. Respir adanc, imi strang copiii in brate si-l pup apasat pe Adi, uneori apuc sa mananc, alteori nu… Si totusi am puterea sa le spun ca am avut o zi plina, poate grea si ei, ai mei ma inteleg. Sarah imi aduce papucii, Noah imi cotrobaie prin geanta, Moise stringa Maaaaa-ma!!!! David vrea sa-l ascult la lectii sau sa facem proiecte iar Ava vrea sa dansam. Sunt alaturi de mine, imi inteleg programul si-mi vin in ajutor.

Absolut tot ce comunicam in casa, in familie, de fata cu copilul il formeaza si il influenteaza pe micut cu mult mai mult decat ne putem noi imagina. Astfel, un parinte cu o gandire si cu o atitudine optimista ii va insufla de mic copilului capacitatea de a vedea partea plina a paharului, ceea ce il va ajuta mult in viata. Sa invatat sa apreciem ceea ce avem, sa petrecem mai mult timp cu ei, sa-i iubim si sa-i sprijinim neconditionat.

Source Link

Continue Reading

Copilul tau

La braț cu autismul. Ep. 15. „Autismul lui David l-am tratat cu iubire de mamă. Renunțarea la serviciu a fost cea mai bună soluție pentru el” – Totul Despre Mame

Martha Denisa

Published

on

La braț cu autismul. Ep. 15. „Autismul lui David l-am tratat cu iubire de mamă. Renunțarea la serviciu a fost cea mai bună soluție pentru el” - Totul Despre Mame

Am renunțat la serviciu pentru ca fățuca asta să fie mereu fericită
Renunțarea la serviciu. Nu mi-a fost ușor să renunț la tot ce construisem în ultimii 10 ani. De mică visam să devin jurnalist, să scriu, să însemn ceva în lumea asta prin cuvinte. După diagnosticul de autism a lui David, devenea din ce în ce mai greu să-mi mai pese de carieră. Era un război zilnic între eu-mamă și eu-femeie de carieră. A câștigat mama din mine, și într-o zi, m-am dus senină la muncă și mi-am depus demisia. Am găsit, fără să știu, soluția cea mai bună pentru David: să fie cu mine în fiecare clipă. Autismul se tratează cu iubire, cu iubirea de mamă.
Mamele de copii cu autism și cu orice dizabilitate știu despre ce vorbesc. O mamă de copil special se simte asemenea unui soldat pe front (cred că am citit undeva comparația asta): mereu în alertă, mereu cu ochii pe copil, pe reacțiile lui, dar și pe „inamicii” din jur- oamnenii care ar putea râde de el, care nu i-ar înțelege țipetele din parc, fluturatul mânuțelor în intersecție sau țopăitul de bucurie ori faptul că uneori îl car în brațe pe stradă, căci el refuză să mai meargă. Într-o astfel de stare am trăit aproape 3 ani, de la diagnosticul de autism până la marea alegere.
Renunțarea la serviciu- strategia mea anti-autism
Dacă aș fi găsit o echipă de terapeuți care să-mi dea încredere că vor scoate autismul din David, nu mi-aș fi dat demisia. Dacă aș fi găsit o grădiniță cu un sistem incluziv bine pus la punct, nu mi-aș fi dat demisia. Dacă ar fi fost în România o instituție abilitată în gestionarea cazurilor copiilor și familiilor cu autism și mi-ar fi spus ce trebuie să fac și unde să mă duc, aș fi muncit și noaptea ca să-i pot plăti să-mi vindece copilul. Dar nu există și fiecare mamă caută cea mai bună soluție pentru copilul ei. Eu am simțit că David are nevoie de mine, că atunci când suntem împreună el înflorește, am știut dincolo de cărți și părerile specialiștilor, o mamă implicată cu toată energia ei poate transforma autismul într-un mod de a trăi cu zâmbetul pe buze.
Gogoșile sunt mult mai gustoase, dacă le mănânci pe bordură.
Am „ascultat” semnele pe care mi le-a dat viața
La sfârșitul lui martie 2011, Adina, șefa mea, ieșise la pensie, iar eu am asigurat interimatul la conducerea revistei Mami până când compania decidea cine-i va lua locul: eu sau Laura, colega mea de la Mamica de azi. N-a fost simplu! Doamne, nu-i deloc floare la ureche să fii șef și să nu faci nicio greșeală, căci la nivelul acesta greșelile nu prea au ce căuta. Îmi amintesc o după amiază extrem de aglometară la muncă și telefonul sunând de la grădi (David era în al doilea an la Pisicile Aristocrate). David se trezise din somn și urla atât de tare, încât trezise toți copiii și nu asta era adevărata problemă, ci că nu-l puteau liniști, plângea și tremura în continuare și ele nu știau ce să-i facă pentru a-l calma. Am dat un mail rapid că am o urgență cu copilul și am plecat, fără să mă mai uit în urmă. Am lasat totul baltă în redacție și am ajuns într-un suflet la grădi. Tot ce-mi doream era să-i opresc lacrimile lui David.
Când am ajuns, l-am lasat să se cuibărească la mine în brațe și să suspine până ce suflețelul lui a înțeles că este în siguranță. Apoi am liniștit doamnele, se vedea că această criză le băgase în panică, oamenii n-au nicio vină că nu au fost pregătiți să intervină în astfel de situații. Apoi am încercat să aflu ce anume s-a întâmplat înainte ca David să urle din senin. Le-am pus atâtea întrebări, dar în cele din urmă am aflat: în timpul somnului, undeva, în apropiere, se construia ceva și se auzise o bormașină.
De unde să știe ele că ăsta este unul dintre sunetele la care David a dezvoltat o hiper-sensibilitate? La fel și tăiatul cu foarfeca ori creionul pe hârtie? Eu îi știu toate secretele, toate fricile. Dacă aș reuși să fiu cu el non stop, aș putea să-l învăț cum să înfrunte frica asta, așa cum am făcut cu cocoșul Sande.
Să renunți la serviciu nu-i soluția tuturor, noi am jucat totul pe această carte
Știam că cel mai bun lucru pe care-l puteam face pentru el era să renunț la tot, dar încă nu puteam face asta. Florin, soțul meu, era la început cu mica lui afacere, salariul meu conta. Și nu era un salariu mic. Și mai era și bucuria aia de a face cu plăcere meseria pentru care te-ai antrenat de-o viață. Dar mă uitam la David și toate dispăreau: mai bine nu ne mai plătim ratele, trăim la minima rezistență, dar eu trebuie să fiu cu copilul meu! Știi teoria aia cu mamele-frigider? Dacă e adevărată? Dacă o mamă-aragaz își scoate copilul din autism? E timpul să mă dezgheț cu orice risc. De restul să se ocupe Dumnezeu, nu ne va lăsa el să murim de foame! Am făcut o prinsoare în mintea mea cu Cel de Sus: dacă publisherul o va alege pe Laura la conducerea revistei, asta e semnul că trebuie să aleg un alt drum.
Cred că profesional eram la același nivel, alegerea ținea doar de feeling, habar nu am. Și acum îi mulțumesc cerului că ea a fost cea aleasă: dacă Laura nu devenea redactor șef nu cred că aș fi avut curajul să-mi dau demisia în clipa aceea. Mi-am luat trei zile libere și am plecat la Eforie cu băieții mei să îmi pun ordine în gânduri. Ne era teamă, era o decizie importantă. Florin nu mi-a pus niciodată la îndoială deciziile, de când suntem împreună m-a susținut întru totul în tot ce am decis să fac, așa că mingea era în terenul meu. Va fi greu, dar vom trece prin asta!
Așa că mi-am dat demisia și am început cea mai frumoasă etapă a vieții noastre: eu cu David în fiecare clipă. Mi-a fost dor mult timp de colegii mei, de atmosfera de lucru, de provocările meseriei, de mine ca om ce conta într-un mediu atât de fain. Toți cei din Sanoma Hearst au format cea mai tare gașcă cu care am lucrat vreodată! În perioada aceea am descoperit „piesa noastră”, piesa în care noi trei ne regăsim în fiecare zi a vieții noastre. Dacă aveți răbdare să o ascultați, ne veți înțelege mai bine!

Ce-a urmat? Un șomaj usturător de jumătate de an
Să nu vă imaginați că a fost simplu să trăim toți trei, să plătim ratele și facturile doar din ce câștiga Florin. Nu. N-a fost. Financiar, cred că a fost printre cele mai dificile perioade din viața noastră, uf, dar în mod paradoxal eram atât de fericiți! Cel mai mare stres al nostru dispăruse, puteam în sfârșit să fiu cu David, să știu ce simte, ce-l doare, ce-i place, ce-l sperie, să-i explic câte-n lună și-n stele, să râdem împreună, să ne jucăm, să nu mai fiu nevoită să plec de lângă el, să nu mă învoiesc atunci când e bolnav.
Nu mă mai simțeam un soldat-afgan, eram un soldat în permisie! Nu mai plăteam pe nimeni să-i poarte de grijă. Între timp am început să aplic la joburi pe la grădinițe private, voiam să găsesc un loc în care să lucrez și să-mi pot lua și copilul cu mine. Nu mai lucrasem în învățământ de ani de zile, dar speram să conteze pentru cineva că am studii de specialitate și 5 ani de experiență, în trecut.
La Eforie, iunie 2011, când renunțarea la serviciu devenea o prioritate
Renunțarea la serviciu îți poate aduce adevărata menire pe lumea asta
Am fost la câteva interviuri, dar când le povesteam că am de gând să vin cu copilul meu autist la pachet auzeam fraza aia celebră din filme: „nu ne căutați, că vă sunăm noi”. Aplicam în continuare și știam că undeva, în orașul ăsta mare, ne vom găsi și noi locul. În septembrie, când a început anul școlar, eu tot șomeră eram, David nu mergea la grădiniță, eram mai în pom ca niciodată. El progresase destul de mult după o vară petrecută împreună, știam clar că ne vom duce doar în locul unde suntem primiți amândoi, așa imperfecți cum eram.
La sfârșitul lui octombrie 2011 am găsit în sfârșit o ușă care s-a deschis pentru noi: Conil, un centru educațional privat (grădiniță și școală primară), axat pe integrarea copiilor cu dizabilități, cu o clasă specială în care se lucra cu cazurile ce urmau să fie integrate. Adela Hanafi, patroana grădiniței, și ea mamă de copil special, nu m-a întrebat prea multe la interviul de angajare. Faptul că eram cu David de mână și ceream să ne primească pe amândoi, pentru ea era destul: asta căuta – un om căruia să-i pese de copii cu autism, iar acel om în clipa aia eram eu. Am început de a doua zi și am preluat clasa elevilor cu cerințe educaționale speciale. Am crezut în steaua noastră, și am găsit un om care să creadă în noi.
Despre experiența noastră la Conil și lucrul cu 7 copii cu diagnostice diferite, am să povestesc într-unul din episoadele următoare. Episodul de săptămâna viitoare va descrie cu un strop de umor cum nu am dormit 1.277 de nopți, cum am încercat tot ce era omenește posibil să-l fac pe David să doarmă noaptea și cât de simplă era de fapt soluția salvatoare! Tulburările de somn la copiii cu autism sunt printre cele mai mari provocări ale unei mame! Între timp nu uitați că autismul nu e bau-bau- e doar un mod altfel de a trăi și de a simți!
Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare:

Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pagina de Facebook, unde Geo marchează toate micile și marile realizări ale lui David. 
 
 

Source link

Continue Reading

Copilul tau

Cartofii ecologici – ce este mai bun pentru copilul tău!

Gabriela Petrescu

Published

on

Știați că America de Sud este țara de unde au venit ințial cartofii?

Cartofi ecologici

Este încă neclar când, cum și de către cine au fost aduși cartofii în Europa. Cu toate acestea, ei și-au găsit drumul din America de Sud în Spania, unde a început în mod oficial istoria cultivării lor în Europa. La fel s-au răspândit și roșiile, fasolea verde, ardeiul sau porumbul. În ziua de azi, toate joacă un rol important în dieta noastră, dar cartofii încă sunt cei mai importanți dintre ele.
Cartofii ecologici HiPP au nevoie de o climă temperată pentru a crește, preferabil fără perioade lungi de secetă și ploaie. Ei cresc deosebit de bine în solurile sănătoase, friabile, care nu conțin pietre. O rotație echilibrată a culturilor este de asemenea decisivă pentru cartofii ecologici HiPP. Fermierii noștri recurg strict la ciclurile de rotație a culturilor, o dată la 5 ani, astfel încât solurile și plantele să rămână sănătoase. Pentru a asigura cantități suficiente de produse de cea mai bună calitate, cultivăm cartofi în diferite zone din Europa.
În Germania, aproximativ jumatate din terenuri este folosită în scopuri agricole, iar HiPP cultivă, printre numeroase materii prime, cartofii ecologici. Și în zonele agricole din Austria, Ungaria și Cehia, cartofii ecologici HiPP cresc foarte bine datorită climei. Polonia are, de asemenea, condiții excelente pentru cultivarea cartofilor ecologici.
Ceva bun pentru copilul tău
HiPP folosește doar cartofi destul de ceroși și se asigură că au o cantitate suficientă de materie uscată și o coajă fermă atunci când sunt recoltați. Numai cartofii cu o coajă fermă s-au maturizat în mod natural. Aceștia trebuie să fie recoltați foarte atent și nu atunci când sunt umezi sau reci, deoarece acest lucru ar crește riscul de deteriorare și boli, cum ar fi punctele negre la cartofi.
Cartofii ecologici sunt foarte sațioși și ușor de digerat de către copii. Pe lângă beta-carotenul, care se transformă în vitamina A și este important pentru ochi, piele și mucoase, conțin și cantități mari de potasiu și vitamina B6. Ambele sunt foarte importante pentru dezvoltarea copilului. Potasiul are un efect pozitiv asupra funcției musculare și nervoase. Vitamina B6 este o componentă a enzimelor care joacă un rol-cheie în numeroase procese metabolice, cum ar fi descompunerea proteinelor și a grăsimilor.
Borcanele HiPP conțin atât cartofi intr-o combinație ideală cu alte legume, cât și in meniuri delicioase cu carne, sau tocănițe. Acestea nu conțin arome, conservanți, coloranți sau agenți de îngroșare și astfel, sunt ideale pentru o masă sănătoasă în perioada diversificării.

Foarte important! Laptele matern este cea mai bună hrană pentru copilul tău. Se recomandă alăptarea exclusivă cu lapte matern pentru sugarii cu vârsta de până la 6 luni si continuarea alăptării alături de începerea diversificării la recomandarea medicului.

Source link

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Cele mai populare

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com