asta – infoMama

De ce e important pentru copil să se joace și de unul singur. Cum îl ajuți să facă asta cu plăcere

Martha Denisa — Fri, 09 Feb 2024 18:03:38 +0000

Jocul independent îl învață pe copil multe lecții valoroase, pe care le va purta cu el de-a lungul vieții. În timpul acestui tip de joc, copilului nu-i spune nimeni ce, cum și cu ce să se joace, iar acest lucru îi dezvoltă încrederea în sine, creativitatea și abilitatea de a lua decizii. De asemenea, timpul de joacă fără parteneri îi ajută pe cei mici să devină persoane complete, care se simt confortabil într-o…

Citeste mai multe pe totuldespremame.ro

Nașterea în România versus nașterea în Germania. „La noi, îmi era frică să scot un sunet, să nu urle moașa la mine. Acolo, moașa mi-a spus să o înjur dacă asta mă ajută”

Gabriela Petrescu — Tue, 13 Dec 2022 13:11:22 +0000

Cititoarea noastră Christine ne-a scris povestea venirii pe lume a celor doi copii ai ei, comparând ce a însemnat pentru ea nașterea în România versus nașterea în Germania. Prima experiență a fost marcată de teama de a nu supăra moașele și a le face recalcitrante, cea de-a doua a fost radical diferită. Redăm povestea nașterilor, așa cum a fost scrisă de cititoarea noastră: „Am doi copilași sănătoși și frumoși,…

Citeste mai multe pe totuldespremame.ro

Oana Moraru: Învățarea se face când creierul simte satisfacție, nu anxietate. Profesorii trebuie să înțeleagă asta

Martha Denisa — Tue, 18 Oct 2022 07:40:05 +0000

Trei dintre motivele care fac munca la catedră din ce în ce mai dificilă astăzi:1. Mulți copii sunt trimiși la școală indisponibili emoțional pentru ascultare activă, pentru atenție voluntară, autocontrol, răbdare, angajare. Profesorii și educatoarele fac din conținuturi scopul în sine al învățării și lucrează prea puțin conștient pe dezvoltarea calităților, a funcțiilor și proceselor gândirii.Majoritatea…

Citeste mai multe pe totuldespremame.ro

Cum a ajuns România cea mai puțin deprimată țară din UE: ”Ne-am obișnuit să răspundem din politețe că suntem BINE, dar e normal să nu fii în fiecare zi bine și e normal să vorbim despre asta!”

Olivia Petrescu — Wed, 10 Aug 2022 11:32:45 +0000

În timp ce la nivelul Uniunii Europene depresia este o problemă tratată cât se poate de serios, România, cel puțin la nivelul cifrelor raportate de autorități, este cea mai puțin deprimată țară din UE. Beatrice Popescu, psihoterapeut în cadrul Centrului Medical Bellanima, atrage atenția asupra faptului că acest ”bine” la nivel declarativ, atât personal, cât și relațional, pentru a păstra o aparență, pune în pericol sănătatea, familia, cariera sau chiar viața. …

Source link

Durerile travaliului. „Posedare. Asta am simțit. Mă durea tot”

Gabriela Petrescu — Thu, 04 Aug 2022 04:37:34 +0000

Cititoarea noastră Ana Maria ne-a scris povestea ei de naștere naturală la 36 de săptămâni, explicând cum a perceput durerile travaliului și cum și-a gestionat panica. Redăm povestea de naștere integral, așa cum a fost scrisă de cititoarea noastră: „Sunt învățătoare și am născut la 22 de ani, în săptămâna 36. În ziua aceea, m-am gândit să mă duc până la școală să văd ce mai fac elevii mei și dacă…

Citeste mai multe pe totuldespremame.ro

Copil cu spina bifida. ”Toată lumea spunea să fac avort, dar cum să fac asta când el deja mișca și lovea?”

Gabriela Petrescu — Tue, 11 Jan 2022 14:05:24 +0000

O cititoare Totul Despre Mame ne-a scris povestea sarcinii și a nașterii ei, ambele pline de teamă și emoție, ea aflând în săptămâna 24 de sarcină ca are un copil cu spina bifida. Micuțul a fost operat imediat după naștere, face tratament și terapie, iar mama este fericită că nu a renunțat la sarcină, așa cum o îndemna toată lumea. Redăm povestea, așa cum a fost scrisă de cititoarea noastră:
„Ne-am dorit foarte…

Citeste mai multe pe totuldespremame.ro

„Am fost martora travaliului altor gravide în timp ce așteptam să nasc iar asta a fost o traumă. Când îmi aduc aminte îmi vine să plâng…”

Gabriela Petrescu — Thu, 16 Dec 2021 11:46:47 +0000

Cititoarea noastră Nicoleta I. ne–a scris povestea ei de naștere la Spitalul Județean din Bistrița, o naștere marcată de suferință, atât din cauza durerii din timpul travaliului, cât și a faptului că a fost martora suferințelor altor gravide. Redăm povestea, așa cum a fost scrisă de cititoarea noastră:
„Am citit câteva povești despre nașterea prin cezariană și am decis să scriu și eu povestea mea de naștere la…

Citeste mai multe pe totuldespremame.ro

Naștere la Spitalul Odobescu din Timișoara. ”Copilul avea cataractă congenitală, dar nimeni nu a văzut asta. Cadrele medicale erau prea ocupate să certe mămicile”

Gabriela Petrescu — Wed, 26 May 2021 08:33:46 +0000

Cititoarea noastră Dorina ne-a trimis o poveste de naștere la Spitalul Odobescu din Timișoara, experiență pe care o consideră neplăcută, în special din cauza personalului secției de Neonatologie. La scurt timp după externare, copilul a fost diagnosticat cu o afecțiune pe care medicii nu o identificaseră în spital. Redăm povestea de naștere la Spitalul Odobescu din Timișoara, așa cum a fost scrisă de cititoarea noastră:…

Citeste mai multe pe totuldespremame.ro

Naștere în pandemie în Italia. „Soțul meu a stat în permanență lângă mine și asta a ajutat enorm”

Gabriela Petrescu — Fri, 12 Mar 2021 14:54:27 +0000

Cititoarea noastră Alexandra Dumitrică ne-a trimis povestea ei de naștere în pandemie în Italia. Alexandra a fost surprinsă de modul în care a fost tratată pe parcursul celor opt zile de spitalizare și și-ar dori să regăsească aceleași condiții și comportament în maternitățile din România. Redăm povestea așa cum a fost scrisă de cititoarea noastră:
”Încep prin a spune că am avut o sarcină destul de ușoară….

Citeste mai multe pe totuldespremame.ro

„Sunt David și am rugat-o pe mama să scrie cum trăim noi cu coronavirusul astă în casă fără să îl avem la propriu…”

Martha Denisa — Fri, 13 Mar 2020 14:47:46 +0000

Coronavirusul și autismul se tratează cu optimism și multă iubire
Coronavirusul și autismul. „Sunt David și de câteva zile stau acasă. Mi-e dor de școală, mi-e dor de copii, de profesori, de prietenii mei. Mi-e dor de Raisa, de Mona, mi-e dor să merg cu tramvaiul, mi-e dor de vremurile bune. Vreau să merg la țară, vreau la film, vreau în parc. Georgiana spune că trebuie să luăm o altfel de vacanță, ca să fim sănătoși. Am simțit-o îngrijorată la început, acum parcă s-a mai calmat, ne distrăm toată ziua și ne imaginăm că suntem în locurile în care nu putem ajunge. Mi-ar plăcea să fiu la mare zilele astea….
Știu că scrie un serial despre mine și am rugat-o să spună neapărat despre cum trăim noi cu coronavirusul ăsta fără să-l avem la propriu. Eu, Georgiana și cu tati am trecut prin multe în ultimii 13 ani, obișnuim să spunem că nu ne mai sperie nimic pe lumea asta, că suntem pregătiți pentru orice. Oare suntem pregătiți și pentru asta? Nu știu ce să zic, dar nu-mi place să intru în panică. De obicei când ceva mă sperie, încep să mă comport ciudat. Mă agit, nu mai stau locului, îmi răsucesc părul, urlu de mă aud vecinii, ba chiar îmi vine să mă lovesc peste față.
Coronavirusul va trece, autismul rămâne
Acum toată lumea simte ce simte Georgiana mea: frică. Frică să nu pățească copilul ceva, să nu-i facă cineva ceva, să nu-l vezi la spital, să nu ți-l arate cineva cu degetul că e bolnav. Ce simțiți voi zilele astea, mama mea a simțit dintotdeauna: frică. Teama ei ca eu să fiu bine i-a topit toate visurile și i-a rămas unul singur: ca eu să mă descurc singur atunci când ea nu va mai fi.
Acum vă temeți cu toții pentru copiii voștri. Cred că reușiți în sfârșit să înțelegeți ce simte ea când e cu ochii pe mine, chiar dacă sunt un munte de om. Coronavirusul va trece, ne vom întoarce la școală, viața îți va urma cursul normal. Dar autismul meu va rămâne, al lui Andrei și al Emmei și al tuturor copiilor, iar mamele noastre vor trăi mereu cu frica-n suflet. Vă rog să-mi promiteți că, după ce totul se termină, nu îmi veți mai judeca mama că e prea griulie cu mine!
Coronavirusul și autismul. „Mi-e greu să stau în casă atâtea zile”
Când aveam vreo 3 ani am avut varicelă și am stat trei săptămâni acasă, în rest, poate vreo febră să mă țină între patru pereți maxim 3 zile. Nu-mi place să stau acasă toată ziua, Georgiana m-a învățat de mic că trebuie să descopăr în fiecare zi ceva nou în lumea asta mare, că trebuie să vorbesc cu oamenii, chiar și cu cei pe care nu-i cunosc, să mă uit în ochii lor și să le zâmbesc. Îmi place să am o rutină: rutina de a merge la școală, de a vedea oamenii pe care am învățat să-i iubesc, de a vorbi cu ei, de a le ura „să-ți trăiască viața!” Asta e vorba mea, pentru fiecare om pe care-l întâlnesc. Oare și lor le e dor de mine? Îmi vine să-i sun pe toți. Mă apucă plânsul când știu că acum se suna de intrare și eram cu ei: cu copiii mei.
Georgiana mi-a explicat de ce e bine să stăm acasă, știu că e un fel de vacanță și că totul se va termina la un moment dat. M-ar ajuta să știu când. Îmi plac certitudinile, îmi plac regulile, îmi place să știu ce am de făcut. Mă ajută să am un echilibru, nu suport să trăiesc în haos. Viața noastră era destul de organizată și acum e cam dată peste cap.
”Coronavirusul” pictat de David pe 12.03.2020 (e un virus cu coroană)
Coronavirusul și autismul- „E bine să știu ce se întâmplă!”
Știu că e posibil să mă îmbolnăvesc eu sau Georgiana sau tati. M-au pregătit și pentru asta. Părinții mei știu că reacționez bine doar la surprizele plăcute. Cele neplăcute mă transformă în ceva ce n-am mai fost de mult. Am încuiat de ceva timp toate acele comportamente extreme și nici mie nu-mi e dor de ele. Știu că, odată îmbolnăviți, ne vom face bine, va trebui să stăm în spital câteva zile și apoi vom fi iar o familie fericită. Am învățat să nu mă tem nici de asta, mi-a amintit Georgiana că noi am mai stat în spital și ne-am făcut bine. Când eram mic mă temeam de doctori și spitale, dar ea era mereu cu mine. Mă distra atât de mult, încât uitam și de perfuzii și de halatele albe. Așa va fi și acum! De unde știu? Că mi-a promis mama mea.
Nu știe cineva o pastilă care să vindece dorul?
De la primele zvonuri că virusul ăsta cu coroană a ajuns în țară, Georgiana n-a mai primit pe nimeni acasă și ne curăța și tălpile de la pantofi când ajungeam acasă. S-a supărat Tibi pe ea că l-a ținut la poartă, tati a trebui să cumpere de toate de la Cora, în caz de carantină, dar ne-am obișnuit să n-o mai contrazicem, deși părea cam exagerată. Georgianei nu-i prea place să fie contrazisă! Bine, nici mine nu-mi place, dar de la ea am învățat să fiu încăpățânat! N-am mai mers la țară, ne-am vizitat doar la nevoie prietenii, abia m-a dus la mamaie Nicoleta care stă la 3 stații de tramvai de noi. Mi-e dor de familia mea din Teleorman, de tot ce înseamnă școala 144, de tramvaie. Uf… mi-e dor. Nu știe cineva o pastilă care să vindece dorul?
Coronavirusul și autismul. „Am o nouă stereotipie”
Nu mai suport știrile, nu-i mai las pe ai mei să se uite, deși, îi observ să stau uneori cu nasul în telefoane și apoi devin îngrijorați. Chiar dacă nu pricep tot, de obicei mă uit la știri și Georgiana mereu îmi explică ce se întâmplă și mă învață câte ceva din orice știre. Acum, numai când îi aud pe aia că vorbesc numai despre coronavirus mă sperii. Mai bine nu mă uit.
Ne-am făcut o nouă rutină: pictăm, ne-am apucat de curățenia de primăvară, facem română și mate, mai punem niște filmulețe în engleză și franceză, ne jucăm „Țara lui Piticot”, stăm prin mica noastră curte. Nu-i rău, îmi place să stau cu Georgiana. Nu știu cum reușește, dar mereu mă face să mă simt în siguranță. Dacă e lângă mine, știu că voi fi bine. Mi-am dezvoltat o stereotipie verbală nouă „Ești fericită, Georgiana?” și o folosesc ori de câte ori n-o văd că zâmbește. Promit să scap de ea imediat ce coronavirusul ăsta trece.
Nu știu cum voi reacționa dacă va trebui să stau până la Paște acasă. Dacă e greu pentru un copil normal, vă dați seama cât de greu e prentru mine? Mă simt închis și n-aș vrea să am regrese din cauza asta. Dacă nu voi avea acces două luni la tot ce iubesc, voi mai ști la le iubesc la fel de mult? Nimeni nu știe sigur, dar am învățat să sper, la mine acasă nimeni nu are voie să fie morocănos.
Georgiana mi-a pus zilele astea și multe poze și filmulețe de când eram mic și am înțeles că timpul trece, și, chiar dacă nu le rezolvă pe toate, măcar te ajută să le uiți. Vom uita și noi de coronavirus? Va fi în curând ziua în care nu ne va mai fi teamă să îmbrățișăm un om? Știți câți ani i-a luat mamei mele să mă învețe să cer o îmbățisare? Nimeni nu are voie să-mi ia asta, nici măcar coronavirusul!”
Autismul e pe viață, de coronavirus veți uita cu toții
Cam așa arată gândurile lui David zilele astea. Am vorbit mult cu el. Mi-a fost teamă că nu va înțelege că trebuie să stea acasă. Mă doare că trebuie să-i refuz toate lucrurile care-i aduc fericire în afara casei. Îi spun zilnic că, mai e puțin și trece, dar nici măcar eu nu știu cât va dura totul. Știu că-i e dor, că-i e greu, și mie îmi este, dar, nici măcar nu-mi permit să simt asta, deoarece David simte tot ce simt și eu. Vreau să am un copil curajos, și-n același timp precaut. Dacă el a înțeles să stea acasă, toți copiii pot înțelege asta. Doar așa putem opri răspândirea virusului și viața se va întoarce la normal.
Bine, viața părinților de copii cu autism nu se întoarce niciodată la normal. Noi sutem și vom fi mereu într-o luptă. Coronavirusul e doar o etapă. Cum vă simțiți voi zilele astea, noi de simțim în fiecare zi…
Episodul de săptămâna aduce pe făgașul normal serialul „la braț cu autismul” și voi povesti despre cum poate fi certificatul de încadrare în grad de handicap la limita dintre blestem și binecuvântare. Din când în când gândiți-vă la asta: „Coronavirusul trece, autismul rămâne. Pentru mine panica nu se stinge niciodată”….
Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare:

Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pagina de Facebook, unde Geo marchează toate micile și marile realizări ale lui David.

Source link