Părinte la început de drum. Două titluri de referință care să-ți ghideze primii pași
Începuturile în rolul de părinte sunt o combinație între extaz, curiozitate, frică, iubire debordantă, ezitare. Pentru mamă, amestecul este asezonat cu un cocktail de hormoni care aduc și ei o mare varietate de emoții. Tocmai pentru că într-un timp atât de scurt apare o gamă atât de largă de trăiri, părinții la…
Oana Moșoiu, expert în educație
Educația timpurie pornește de la un clișeu periculos: părinții cresc niște copii drăguți, veseli, pe care îi duc la grădiniță care îi uniformizează. Toți vrem o educatoare specială care să predea la o grădiniță și mai specială. Practic, totul trebuie să fie perfect, mai ales în scenariul celor aflați la primul copil. Nu este nimic nepotrivit aici, doar că practica de pe teren arată că este imposibil să se întâmplă acest lucru, pentru că nu există nici părinți perfecți.
Copii la grădiniță. Ce vor părinții de la educatoare
”De obicei se întâmplă acest lucru cu părinții care au primul copil, foarte tineri, care nu au experiență, care nu au trecut prin programe de parenting, care sunt foarte buni cu lecturile de pe piață, dar nu citesc o carte fundamentală ”Psihologia vârstelor”. În aceasta sunt descrise niște profile de vârstă despre cum sunt copiii și care sunt nevoile lor, în funcție de vârsta lor și care este mediul cel mai potrivit în care să se dezvolte anumite capacități, inclusiv fizice, motrice, dar și cognitive, sociale, emoționale”, a spus Oana Moșoiu.
Pe lista de așteptări a părinților sunt fericirea copiilor, siguranța lor, cantitatea mare de cunoștințe acumulate. „Părintele vrea să aibă control asupra a tot ce se întâmplă în grădiniță, deși nu oferă suficient timp de conectare cu copilul, dar vrea să știe în orice secundă ce se întâmplă acolo, grădinița fiind brațul lui numărul 3. Dacă un părinte nu pretrece măcar 4-5 ore pe zi cu copilul să nu se aștepte ca modelul pe care copilul îl preia să fie cel din familie. La ce este expus copilul mai mult, acela este modelul de bază. Dacă părintele stă 2 ore cu el, cât poate să îl influențeze?”, s-a întrebat retoric expertul în educație.
Copii la grădiniță. Ce vor educatoarele de la părinții
De cealaltă parte educatoarele doresc de la părinți să fie niște parteneri reali în procesul de educație, să fie un pic pedagogi, să aibă niște repere morale, să știe să comunice, să vrea să colaboreze cu dascălii și să aibă încredere în educatori.
Dincolo de aceste aspecte care au nevoie de o definire concretă sunt și cerințe simple: copilul să doarmă suficient acasă, pentru că sunt copiii dorm foarte târziu de la ora 11 au 12, să mănânce acasă, să aibă mici rutine de hrănire, să continue acasă rutinele de la grădiniță acasă. Pentru ca un copil să poată fi pregătit pentru o nouă zi de grădiniță ar trebui să nu fie expus la tehnologie, iar ideal ar fi ca acest lucru să nu se întâmple până la 12 ani când este legată de un prag de maturizare a cortexului prefrontal.
Tehnologia trebuie limită la maximum
Oana Moșoiu a sesizat că ”sunt pline restaurantele de părinți care le dau copiilor tablete în timp ce mănâncă, ceea ce este un factor care duce mai târziu la dependențe. Ei sunt hăniți fără să aibă conștiința acestui fapt. Toată disciplina a devenit legată de tehnologie, iar acesta este un factor inhibator pentru procesele cognitive și atunci nu aveți cu ce lucra în sala de clasă.”
Pentru că părinții au nevoie de siguranță că pleacă la serviciu și copiii rămân pe mâini bune, Oana Moșoiu le-a spus celor aproape 200 de educatoare de la grădinițele de stat prezente în sală că este indicat să vorbească cu aceștia deschis, fără ocolișuri. În opinia expertului în educație, părinții ar trebui să audă ”Stați liniștiți, copilul dvs. este în siguranță. Știu ce fac, am experiență, au trecut prin mâna mea zeci/sute de copii. Vă înțeleg foarte bine și încercăm să facem totul cu resursele pe care le avem. Vă rog să aveți încredere că știm ce facem”.
Copii mici și preșcolari. Rolul părintelui este esențial
Totuși, indiferent de ceea ce se întâmplă la grădiniță, tot relația dintre părinte și copil este cea mai importantă. Încurajați-i pe părinți să petreacă timp cu copilul. ”Dacă vă întreabă ce pot face ca părinți, spuneți-le să petreacă mult timp cu cei mici. Este un limbaj al iubirii. Copilul își ia foarte multă informație de la părinte. Este modelul lui și are nevoie de el. Spuneți-le că, deși vă iubiți meseria și faceți tot ce se poate, sunt lucruri pe care nu le puteți face niciodată. Nu va exista niciodată iubirea ca între părinte și copil. Nu puteți iubi în locul părinților! 10 ani de acum orice face la serviciu nu va conta, dar în 10 ani de acum ce face cu copilul va fi fundamental. Timpul acesta nu se întoarce”, le-a spus Oana Moșoiu educatoarelor prezente la conferința Kinderpedia.
Dacă acest articol ți s-a părut util îți recomandăm să mai citești și altele despre copii la grădiniță:
În primul episod, spuneam că am păstrat câte un jurnal pentru fiecare an din viața lui David. Până să încep acest serial le răsfoiam destul de rar și nu din lipsă de timp, ci de teamă că voi retrăi niște emoții mult prea puternice, că voi regăsi amintiri care m-au schimbat întru totul. Este un adevărat act de curaj să fac asta, este un efort de voință să retrăiesc primii ani ai autismului lui David. Mi se pare o minune dumnezeiască că astăzi stau de vorbă cu copilul meu despre orice subiect, că empatizează cu toată lumea, că respectă regulile, că refuză să mintă, că iubește necondiționat și că e bun ca pâinea caldă.
La braț cu autismul – un serial al transformărilor
Serialul „La braț cu autismul” nu are o variantă scurtă! Autismul este un mod de a fi, și, pentru a înțelege de ce azi zâmbesc cu inima atunci când David îmi spune „Georgianaaa, dacă aș fi primar n-ar mai exista cerșetori în sectorul cinci, pentru că le-aș da la toți case, bani și mâncare”, trebuie să spun povestea din spatele fiecărui cuvânt nou învățat, trebuie să nu uit câți ani mi-a luat să-l învăț o noțiune atât de generală precum empatia. David este azi un copil iubit de toată lumea, are un mod unic de a se face plăcut, pentru că-i pasă de fiecare în parte și are mereu o vorbă bună chiar și pentru un străin pe care-l vede puțin trist.
„La braț cu autismul” va avea așadar două părți: trecut și prezent, iar jurnalul său va fi principala resursă în prima parte. Mă bucur că sunt părinți și chiar bunici care mi-au scris în privat despre copiii lor suspecți sau diagnosticați cu autism. Mă bucur să pot comunica cu ei, avem ceva atât de valoros în comun: viitorul copiilor noștri. Episoadele noastre vreau să fie o modalitate prin care orice cititor să înțelegă că nu e singur în această bătălie, că iubirea și intuiția unui părinte fac mai mult decât un terapeut bine plătit, și mai ales că nimic nu se întâmplă peste noapte! Sunt lucruri pe care David le-a învățat în 2-3 săptămâni (să facă la toaletă), dar sunt și lucruri pentru care am muncit 10 ani (să-și vrea familia extinsă alături de Crăciun în loc de cadouri). Astăzi am scris un episod bazat exclusiv pe gândurile mele din vremea în care David avea 2 ani și 4 luni, am cules câteva file din ianuarie 2008!
Filă din jurnalul lui David, vol III8 ianuarie 2009
„Dragă David! Am petrecut Revelionul la țară, cu familia mea, dar vacanța de iarnă a trecut extrem de repede. Ne-am întors în București la programul nostru intens cu joburi solicitante, cu rate de plătit, cu grădinița ta privată, cu dorința de a începe o terapie de recuperare cu cineva. Sunt liniștită, împăcată cu diagnosticul tău și plină de o speranță nejustificată. Am oameni lângă mine care mă iubesc și iubirea lor îmi dă o forță ireală de a lupta cu autismul.
Am intrat în 2009 cu credința puternică că EU te voi vindeca de autism, eu și toți oamenii din viața mea. Mamaie Tanța și mamaie Nicoleta, tataie Nelu, Tibi, Claudius, Nicoleta, Adina; Loreta, Dana și Anda, Mădălina și George (cei doi prieteni ai tăi de la țară). Asta e armata noastră de energie pozitivă. Fără să facă nimic special pentru mine, pentru tine, pur și simplu că ei există în viața noastră mă ajută să cred și să merg mai departe.”
David, mereu în alergare pe holul apartamentului9 ianuarie- Ce vreau eu, tu nu-mi poți da momentan
Abia ai adormit, iar eu nu pot adormi de oboseală, ciudat, nu? Am avut și azi o zi extrem de intensă: am plecat mai devreme de la serviciu și am avut destul timp de petrecut împreună. După ce ai terminat cu toate cursele de alergare pe hol, de data asta „acompaniat” și de tati, te-am pus într-un final la măsuță.
Încerc să măresc timpul de focusare pe o activitate, momentan 5 minute este recordul absolut! Și mă mai lupt cu ceva: atunci când îți dorești un lucru, evident că nu spui ce-ți trebuie, dar nici nu pui tu direct mâna pe el. Iei mâna mea și o pui pe obiectul respectiv și mârâi cumva să-mi dai de înțeles că asta este ceea ce-ți dorești. Uneori, din comoditate îți dau pur și simplu, alteori încerc să iau mâna ta de pe mâna mea și să o pun pe a ta pe biberon, biscuit, jucărie. Parcă iei foc! Deja îți piere interesul pentru ce acum câteva clipe îți doreai tare mult.
Am citit că ar trebui la vârsta ta să îmi dai diverse lucruri atunci când ți le cer, dar, deocamdată pentru noi este de domeniul S.F. Îți tot spun „David, dă-mi mașinuța, adu telefonul, dă-mi cartea”. Tu de cele mai multe ori nici măcar nu te uiți la mine, nici pomeneală de adus obiecte.
Bucuria când David a mușcat prima dată dintr-un biscuit, trăită cu lacrimi în ochiLa braț cu autismul. 13 ianuarie – Nimic nou la control
Am mers la control la doamna doctor Urziceanu și întâlnirea a decurs ca de obicei: tu te învârți de colo până colo prin tot cabinetul, eu încerc să mă „laud” cu ce am reușit să mai facem în ultima perioadă, iar dânsa ne primește ca de obicei cu blândețe. De câte ori ne vedem, am impresia că ar vrea să ne spună mai multe, dar nu poate să ne rănească, nu are încă certitudinea că David va vorbi, va fi un copil normal, deși eu mereu încerc să-i smulg această promisiune. Dacă ar spune-o, aș fi în stare să-i gravez cuvintele cu libere mari, dacă doctorița Urziceanu mi-ar promite că David o să fie bine, eu aș fi în stare să o cred. Este, momentan, singurul nostru reper, deținătorul adevărului absolut, șeful autismului în România!
Și, cu toată această încredere, mâine voi merge la Obregia să-l mai consulte un medic. Departe de mine să pun la îndoială opinia doamnei Urziceanu, dar dacă…alt specialist vede altceva la David, dacă îți dă o altă direcție?! Și evident, iar am căzut în păcatul capital: dacă mâine la Obregia aflu că David nu are totuși autism?! Știu, sunt deja penibilă cu speranțele astea, însă, deși o parte din mine accepta diagnosticul și căuta soluții; o altă parte căută o altă explicație, un vinovat și o cauză.
La braț cu autismul. Erau zile în care David nu răspundea la niciun stimul15 ianuarie- Evaluare pe repede înainte
Ieri am fost la Obregia, la un medic cunoscut, care pe mine m-a dezamăgit total. După ce am așteptat mai bine de două ore să intrăm în cabinet, și așteptarea nu este virtutea ta cea mai mare, întâlnirea a durat maximum 15 minute. Imediat ce ai intrat pe ușa sa, te-ai dus la dulapul din dreapta biroului care avea geamuri de sticlă. Unul dintre ele era puțin ciobit, așa că te-ai tăiat și îți curgea sângele peste tot. Am intrat în panică, a chemat o asistentă să te panseze:
Nici nu avem ce mai să discutăm. E clar! Copilul dumneavoastră are autism!
Cum v-ați dat seama?
N-ați văzut că nu conștientizează pericolul? A pus mâna pe geam și s-a tăiat!
Doamnă, nu avea de unde să știe copilul că e spart. Noi nu avem astfel de dulapuri acasă, cred că era doar curios!
Vreți să îi faceți certificat de handicap? Vă trebuie A5 sau ce?
Nu vreau doamna doctor să-i fac nimic! Vreau doar să știu sigur-sigur dacă are autism.
Acum, mă scuzați că am și alte programări!
L-am sunat pe Florin și am început să plâng: de ciudă că am așteptat două ore să plec umilită cu copilul tăiat și irascibil de la atâta oboseală, de la fermitatea cu care m-a anunțat că are autism, de la superficialitatea evaluării, de la întoarcerea la sentimentul de neputință. Nu i-am zis nimic din toate astea lui Florin, abia am apucat să-i spun „am terminat întâlnirea și ies în stradă să caut un taxi, sunt cu David în brațe că nu mai poate merge pe jos”.
Am mai îmbătrânit un pic azi, David, simt cum mi se albesc firele de păr din cap, știi?
La braț cu autismul. Cine spune că nu te poți juca cu bile în cadă?!La braț cu autismul. 20 ianuarie – Să învățăm comenzi simple
Directoarea de la grădinița ta cică ar fi terapeut, și, pentru că am primit o mărire de salariu, am acceptat să facă cu tine niște ședinte de terapie cognitiv- comportamentală să vedem ce rezultate apar. Mi-am făcut și eu propriul meu plan de atac și săptămâna asta vreau să te învăț următoarele lucruri: „Bate palma!”, „Stai Jos!”, „Vino la mine!” „Uită-te la mine!” „Atinge nasul, gura, ochii, etc!”. Nu facem toate astea la măsuță, ci spontan, într-un context adecvat, ca și cum aceste comenzi ar face parte din viața noastră reală, când, de fapt, eu încerc să le potrivesc între ele ca piesele unui puzzle.
Îmi place că mănânci singur pufuleți din pungă, că-l mai iei și pe tati la cursele de alergat pe hol, că scoți niște sunete pe care eu nu le înțeleg încă, dar „zici” ceva, în limba ta, deci te-ai prins că trebuie să faci asta într-o bună zi. Oare eu voi trăi acea zi, David? Citesc statistici că mulți autiști pot fi non-verbali. Mi-e teamă să nu fii și tu o cifră în topul asta. Aș muri să știu că nu pot vorbi niciodată cu tine. Tu TREBUIE SĂ VORBEȘTI!
28 ianuarie – O zi ce-aș vrea s-o uit
Azi mă simt înfrântă. De soartă, de câte avem de plătit, de oboseală. Dar cel mai mult mă pune cu botul pe labe neputința de te face să te concentrezi atunci când vreau să lucrez cu tine, când încerc să te învăț un lucru mărunt. 45 de minute am vrut să-ți captez atenția cu noile jucării pe care ți le-a luat tati. Apoi am trecut la vechile jucării și tot așa. Nici măcar nu voiai să te uiți la ele. Alergai de colo colo și scoteai un „aaaaaaaa” fără noimă. Tare aș vrea să pot să găsesc o cale să te fac să imiți anumite acțiuni simple: să bați din palme, să sari, să spui da sau nu, să te uiți la mine când te strig, să…
Mă doare, David, mă doare că nu pot comunica cu copilul meu, că nu știi cât de mult te iubesc și cât de frică îmi este. Toată ziua am un sentiment de panică pe care nu-l pot controla: mi-e frică de autism, mi-e frică uneori că n-o s-o scotem la capăt. La începutul lunii eram atât de optimistă, iar acum abia îmi țin cumpătul. Poate a fost doar o zi aiurea, poate că mâine mă vei surprinde cu ceva! Un lucru e clar: n-am să renunț oricât de greu ar fi, pentru că tot ce îmi doresc este să mă satur de vorbă cu tine!
Te iubesc! Mama
(Va urma)
Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare:
Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pagina de Facebook, unde Geo marchează toate micile și marile realizări ale lui David. Salut! Pentru că ne dorim să îți oferim materiale și experiențe care să îți îmbogătească viața de părinte, am creat un scurt chestionar care să ne ajute în acest sens. Completarea lui poate dura până la 8 minute. Și pentru că apreciem fiecare minut pe care ni-l acorzi, punem la bătaie 30 de cărți de parenting. La sfârșitul chestionarului lasă-ne adresa ta pentru a te înscrie automat în tombolă! ]]>
“E timp pentru toate lucrurile care te bucură, trebuie doar să nu depășești o limită. Familia e familie, aici nu negociez timpul și atribuțiile mele de părinte și de soț, apoi serialul căruia îi datorez atât de mult și abia după vin emisiunile din televiziune și spectacolele mele de stand-up comedy și impro. Pescuitul, pentru mine, e liniștea care îmi încarcă bateriile și mă menține bun și visător, soția mă ține veșnic îndrăgostit, copiii mă țin tânăr, serialul mă ține cunoscut și apreciat, televiziunea îmi dă bani, iar spectacolele îmi mențin umorul și buna dispoziție, așa că voi găsi timp pentru toate de fiecare dată.”, declara Mihai Bobonete (39 de ani) pentru Libertatea.
Din 2003 îndrăgitul actor este căsătorit cu Cătălina Bobonete, cu care are împreună doi copii, Octavian (9 ani) şi Maria (5 ani): “Eu sunt mai mult plecat de acasă, dar am o relaţie super strânsă cu soţia şi cu copiii.”, a declarat el, scriind în dreptul unei fotografii cu familia lui.
Sfârşitul de an este foarte ocupat pentru artist, declarând că are filmări, spectacole de stand-up comedy şi evenimente mondene. Mai nou, copiii mai ales, îl recunosc pentru vocea de pe coloana sonoră a animației Disney „Regatul de gheaţă 2”, unde interpretează vocea îndrăgitului om de zăpadă Olaf.
”Suntem foarte bucuroşi, eu și familia mea, că am pus vocea lui Olaf şi a doua oară. E dificil de pus voci, iniţial am crezut că este o joacă de copii şi mă gândeam că e foarte amuzant să te prosteşti. De la primul Olaf de acum câţiva ani am învăţat cât de dificil e, chiar mi-am pierdut vocea. Trebuie să ştii cum e. Actorii profesionişti, Pavel Bartoş şi Şerban Pavlu, au o pregătire, nu ca mine. Este dificil, la mine s-a nimerit. M-am bucurat, am văzut filmul şi ştiu cum va fi primit, mi-ar fi părut rău dacă nu pun vocea pentru Olaf”, a declarat Bobonete pentru Click la premiera filmului.
Surse: Libertatea, Click, ProTv
Nuditatea în fața copilului. Opinia specialiștilor
Terapeutul de familie Dr. Lisa Moses spune că “întrebarea nu este la ce vârstă ar trebui să înceteze un adult să se dezbrace în fața copiilor, ci modul în care stă dezbrăcat. Nu este vorba despre nuditate în sine ca principală problemă, ci implicațiile și atitudinile sociale despre nuditate. Cea mai importantă problemă este stabilirea unor limite bune, ceea ce înseamnă să nu pui copiii în situații inconfortabile sau nepotrivite. Este o mare diferență, de exemplu, între un copil care își observă părintele îmbrăcându-se pentru a pleca la serviciu și unul care observă un părinte care își expune nuditatea sau o folosește într-o manieră sexuală. Este important totuși ca cei mici să se simtă confortabil cu corpurile lor și să nu asocieze nuditatea cu rușinea. Trebuie să îi învățăm cum să mențină limitele corespunzătoare astfel încât să se poată proteja odată ce pleacă de acasă. Copiii mai mici au într-adevăr tendința de a fi mai curioși cu privire la corpul dezbrăcat deoarece încă învață despre propriul corp, dar odată ce ajung la pubertate sunt șanse mai mari să privească un părinte dezbrăcat ca pe o violare a intimității. Cheia este să îți asculți copilul. Dacă își exprimă disconfortul deoarece ești dezbrăcat într-o cameră cu el, îmbracă-te. În acest fel îi arăți că are un cuvânt de zis cu privire la protejarea propriilor granițe și le întărești abilitatea de a se afirma. Curiozitatea copiilor reprezintă însă un aspect natural.”
Iată și opinia unui expert care consideră că există o vârstă clară când nu te mai poți dezbrăca în fața copiilor, Dr. Fran Walfish, psihoterapeut de familie și relații “Fiecare copil este diferit, dar este mai sigur să spui că până la vârsta de 5 ani ar trebui să încetezi să te dezbraci în fața copiilor. Aici se include și îmbăierea și dușul împreună, dezbrăcarea în fața copilului și mersul prin casă dezbrăcat. Chiar și copiii de 3-4 ani pot prezenta un nivel ridicat de provocare și excitare. Ei pot fi gâdilați și chiar erotizați prin îmbăierea alături de mamă și atingerea intenționată sau accidentală a mameloanelor, de exemplu. Recomand părinților aceștia să înceteze să se dezbrace în fața copiilor și să stabilească o limită când observă o schimbare în comportamentul copilului. Există o dermarcație între curiozitatea naturală și excitare, iar aceste incidente oferă părinților ocazia să evalueze dacă trebuie să nu mai facă baie împreună sau să meargă dezbrăcați în prezența copiilor.”
Profesorul Paul Abramson, specializat pe sexualitate umană la UCLA spune că “nu este nimic inerent greșit în nuditatea față de membrii familiei. Deși cercetările în acest sens sunt puține, un studiu a descoperit că expunerea la nuditatea parentală nu a condus la niciun efect nociv pentru copiii cu vârsta 3-6 ani.“ ]]>