Nu știam cum se alăptează, însă mi-am dat silința să învăț. În maternitate am fost ajutată de moașă și de asistente cu privire la așezarea copilului la sân. Care nu părea deloc dornic să mănânce și mereu adormea cu sânul în gură. Îmi formasem un obicei de a-l atinge ușor cu degetul pe obraz pentru a se trezi și a se hrăni corespunzător. Din cauza infecției pe care am menționat-o era relativ somnolent (dezvoltase și un icter infecțios), prin urmare nu se trezea decât rareori plângând de foame. Din punctul acesta de vedere, pot spune că eram o norocoasă, căci dormea minim 4 ore continuu, după care îl trezeam pentru a se hrăni. Aflasem din maternitate că trebuie ținut destul de mult la sân, respectiv câte 20 de minute, prin urmare o masă dura în cazul nostru aproape o oră. 

După prima lună nu părea să se fi îngrășat în mod semnificativ, dar luase ceva în greutate, așa că nu m-am panicat. Am continuat să îl hrănesc în același sistem, la fiecare 4 ore, deși ajunsese să doarmă toată noaptea chiar după prima lună. Însă în a treia lună lucrurile erau deja mai mult decât clare: era cu aproape 1.5 kilograme sub minimul specific vârstei. Pe scurt, era prea slab.

Aici trebuie să fac o scurtă paranteză. În mod normal nu acord prea mare atenție alimentației personale, din contră. Mănânc relativ haotic și fără să țin cont de nutrimentele care sunt necesare funcționării normale a corpului. Însă în perioada în care am alăptat pot spune că am urmat o igienă alimentară impecabilă. Ca la armată. Nu am încălcat nimic din ce știam că nu am voie să mănânc, consumam zilnic grupele alimentare indicate pentru secreția de lapte, în plus am ajuns să beau zilnic o cantitate de 2 litri de ceai din chimen și anason. Nu este nimic plăcut la gustul său, trebuie să recunosc, dar am făcut asta pentru binele copilului meu. Știam că îl va ajuta să scape de colici și, de asemenea, că va contribui la o producție mai mare de lapte. Un sacrificiu suportabil, pe care l-am tolerat nu mai puțin de 7 luni, cât timp am alăptat.

Revenind la ceea ce mi-a zis pediatrul, pentru a mă lămuri pe deplin cu privire la diagnosticul său, doamna doctor mi-a recomandat chiar o analiză a laptelui. Însă am crezut-o pe cuvânt și am considerat-o un efort inutil. Ținând cont atât de recomandările sale, cât și de ale medicului de familie, am ajuns să îi completez fiului meu laptele de sân cu cel din lapte praf. Însă nu oricum.

Am renunțat să alăptez la vârsta de 7 luni când o prietenă mi-a spus că mă chinui degeaba să îmi trezesc copilul noaptea pentru a-l hrăni cu laptele meu (masa de noapte ajunsese formată din lapte de sân) și că de fapt îi fac mai mult rău. Pentru că altfel el ar dormi. Iar laptele respectiv ajunge în stomacul său, dar nu mai este digerat la ora aceea din noapte.

Pe scurt, îmi făceam singură mai mult rău decât bine. Am abandonat lupta și am putut și eu să dorm începând din acel moment toată noaptea. Ceea ce nu pot spune că a fost rău. Însă acum, privind în urmă, regret că nu am fost suficient de puternică pentru a persevera cu alăptarea. Fiind primul copil, spun mereu că aveam o doză mare de inconștiență. Așa că mă bazam mai mult pe ce îmi spuneau alții că este bine pentru copilul meu și nu pe instinctele mele. În timp, am înțeles că fiul meu are o constituție mai slabă, însă nu era nimic patologic. Așa era felul său. Nu mai are sens să spun că același medic pediatru a încercat în următorii 2-3 ani să îl îngrașe prin probiotice (deloc ieftine) și multivitamine din belșug. Toate au avut același deznodământ: nu a crescut în greutate. Îmi doresc să fi știut să îi spun acelui medic că laptele meu nu are nicio problemă și că este hrănitor și sănătos pentru fiul meu. Pentru că vine de la mine, mama lui. Sper doar ca alte mame să îmi citească povestea mea și să reușească să facă acest lucru. Pentru că hrana perfectă pentru un sugar este una singură: laptele mamei sale.