Pornind de la faptul ca sistemul de aparare al organismului unui… ]]>
Expunerea la soare fără protecție în primii 9 ani de viață crește semnificativ riscul de cancer de piele.
Cremele de protecție nu se folosesc strict în zilele în care mergem la plajă, iar arsurile solare din copilărie îi predispun pe cei mici la cancer de piele mai târziu în viață, atrag atenția medicii dermatologi. Ce creme și haine alegem vara pentru bebeluși, dar și ce greșeli fac părinții în privința protecției solare aflați în continuare de la specialiști.
Bebelușii, ca și copiii mai mari și adulții, au nevoie de vitamina D, care ajută la absorbția calciului necesar pentru buna dezvoltare a oaselor. Ea este cunoscută și ca ,,vitamina soarelui”, pentru că organismul o sintetizează sub acțiunea razelor ultraviolete. Expunerea neprotejată la soare la o vârstă atât de fragedă poate avea însă efecte pe termen lung.
„Sunt suficiente 15 minute de expunere zilnică la soare pentru a-i asigura bebelușului sau copilului mai mare un aport optim din această vitamină. Expunerea nu trebuie făcută la orele prânzului, ci în cursul dimineții, când soarele este mai blând”, spune dr. Bianca Maria Diaconu, medic primar dermatolog la Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii ,,M. S. Curie” din București. În restul timpului, bebelușii trebuie feriți sau protejați cât mai bine de razele ultraviolete.
Care sunt cele mai periculoase radiații
Razele sau radiațiile ultraviolete (UV) sunt o formă de energie electromagnetică ce provin din surse naturale (razele soarelui) sau artificiale (lasere, aparate de bronzare, lămpi bactericide). Există trei tipuri de radiații ultraviolete:
Razele UVA. Ele sunt prezente în tot timpul anului și reprezintă 95% din cantitatea de ultraviolete care ating suprafața Pământului. Pot trece prin geamuri (ferestre), dar și prin nori, așa încât ne afectează și în zilele înnorate. Penetrează pielea până în stratul său mijlociu (derm) și provoacă îmbătrânire prematură, riduri, arsuri solare și anumite tipuri de cancer de piele. Aspectul de piele bronzată apare la scurtă vreme de la expunere.
Razele UVB. Spre deosebire de razele UVA, ele sunt parțial filtrate de stratul de ozon și reprezintă doar 5% din cantitatea de ultraviolete care ating suprafața Pământului. Radiațiile UVB afectează doar primul strat al pielii (epiderm), dar sunt mai puternice decât cele UVA și pot să producă arsuri severe, cu vezicule cu lichid.
Majoritatea tipurilor de cancer cutanat sunt consecința expunerii neprotejate la acest tip de radiații, pentru că, spre deosebire de radiațiile UVA, cele UVB afectează direct ADN-ul pielii. Studiile recente au arătat că ele alterează o genă care suprimă formarea tumorilor și permit astfel celulelor deteriorate de radiații să evolueze în celule tumorale, potrivit Skin Cancer Foundation, o organizație globală dedicată educării comunității publice și medicale despre prevenirea cancerului de piele. Acesta este motivul pentru care razele UVB sunt considerate mai periculoase decât UVA. Ele nu pot trece prin ferestre și penetrează mai greu norii. Efectul lor bronzant nu este vizibil imediat, la fel și urmările asupra pielii.
Razele UVC. Ele sunt blocate de stratul de ozon, astfel încât nu ajung pe suprafața Pământului. Sunt cele mai puternice dintre toate radiațiile ultraviolete și pot provoca arsuri severe, ulcere ale pielii și cancer cutanat. Expunerea se poate face din surse artificiale, precum lămpile bactericide folosite pentru sterilizarea încăperilor.
Intensitatea razelor ultraviolete depinde și de:
Momentul din zi. Între 10.00 și 16.00, razele solare sunt mai puternice pentru că parcurg o distanță mai mică până pe suprafața Pământului.
Anotimp. Expunerea la radiații ultraviolete este mai mare primăvara și vara.
Latitudine și altitudine. Expunerea la raze UV este mai mare la și lângă Ecuator, unde razele solare parcurg o distanță mai mică până la contactul cu Pământul. Radiațiile sunt mai puternice la altitudini mai mari, explicația fiind tot distanța.
Stratul de ozon. În mod normal, el oferă protecție împotriva razelor UV. Cu toate acestea, emisiile de gaze cu efect de seră și poluanții subțiază stratul de ozon, astfel că expunerea la ultraviolete crește.
Nori. În general, ei filtrează o parte dintre razele UV, dar depinde și de tipul de nori. Cei de culoare mai închisă, încărcați cu apă filtrează mai bine decât norii subțiri formați la altitudine mare.
Reflexie. Zăpada, apa, nisipul și diversele tipuri de pavaje reflectă razele ultraviolete, fenomen care le crește intensitatea și le face mai periculoase pentru noi.
Protecția solară, foarte importantă în primii 9 ani din viață
Legătura dintre cancerul de piele și expunerea neprotejată la soare în primii ani de viață
Pielea umană are un capital solar, adică o doză limitată de radiații UV pe care o poate acumula în timp. Cu fiecare expunere neprotejată la soare, acest capital solar se diminuează, iar când se epuizează, celulele deteriorate nu se mai pot repara singure și apare astfel riscul de cancer de piele. ,,El se asociază în principal cu expunerea neprotejată la soare în primii 9 ani de viață. Aceștia sunt anii în care copiii ar trebui să fie bine protejați de soare”, explică medicul dermatolog.
Mai multe studii clinice și epidemiologice au demonstrat că între arsurile repetate și melanomul malign, cea mai agresivă formă de cancer de piele, există o legătură directă, semnalează Organizația Mondială a Sănătății. Arsurile din primii ani de viață aduc și cel mai mare risc de cancer de piele la vârstă adultă, mai notează experții organizației.
„Am avut cazuri de arsuri solare la vârste foarte mici, cum a fost cel al unui bebeluș pe care părinții l-au dat cu cremă de protecție doar dimineața și apoi a fost dus la munte în rucsac, fiind expus la soare întreaga zi. Protecția oferită de aceste creme are o durată limitată, de o oră și jumătate – două ore. Dacă aplicăm crema doar dimineața, nu înseamnă că i-am protejat pentru toată ziua”, atrage atenția dr. Bianca Maria Diaconu.
Citește continuarea articolului pe smartliving.ro pentru a afla și despre:
cum să folosești corect cremele de soare pentru bebeluși
cât sunt de eficiente hainele cu protecție solară pentru copii
când, cum, cât de des și în ce cantitate să aplici cremele
cum să monitorizezi alunițele bebelușului
]]>
Cînd vorbesc despre memorie, adulții se gândesc la imagini mentale și noțiuni foarte precise, ca atunci când răspundem la întrebări precum: ”Îți amintești restaurantul de la nunta noastră?” sau ”Ții minte cănd este ziua mamei tale?” Dar studiile recente din neuroștiințe arată că memoria se referă la mai mult decât simple imagini pe care le chemăm în minte din trecut. Nora Newcombe, profesor de psihologie la Temple University și co-director la Infant & Child Laboratory din SUA, arată că există două tipuri de memorie pe termen lung: memoria explicită și memoria implicită.
Amintirile sugerate mai sus intră în primul tip de memorie, sunt asociate cu un anumit timp și spațiu și cer un efort coștient de rememorare. Un exemplu este memoria autobiografică, prin care dăm un fir cronologic și narativ vieții noastre, putând să spunem cine suntem și să redăm amintiri din diferite etape de viață. Memoria implicită nu vorbește despre evenimente specifice, ci despre o colecție întreagă de emoții și trăiri fulgurante, care pot fi readuse spontan în minte de anumite arome, parfumuri sau atingeri, de diferite circumstanțe care ne activează subconștientul. Iar acest tip particular de memorie este specific copiilor în primii ani de viață.
În primii doi ani de viață, copiii au o memorie implicită
Pentru că Eul său nu este încă format, iar granițele între ființa proprie și lume sunt încă neclare, copilul mic trăiește în imediat, în universul senzațiilor și al emoțiilor primare, al fuziunii cu persoanele iubite și al unui caleidoscop de imagini, sunete și simțăminte. Această memorie implicită este predominantă până în jur de 6-7 ani, făcând ca amintirile copilului să nu aibă o formă precisă, să nu poată fi localizate clar în timp și spațiu și delimitate în evenimente precise. Este ceea ce se cheamă ”amnezia copilăriei” sau ”amnezie infantilă”. Memoria explicită începe să se dezvolte după vârsta de 3 ani, iar de la 7 ani încolo devine principalul tip de memorie, ca și la adult.
Aceasta nu înseamnă că un copil de 3- 4 ani nu-și amintește cum îl cheamă, cine sunt părinții lui sau cum a fost dimineață în parc, că nu are nici un reper biografic. Pur și simplu, după vârsta de 7 ani, multe dintre lucrurile pe care le-a făcut copilul în primii ani de viață încep să se șteargă. Este un fenomen psihologic misterios, insuficient explicat. Astfel, în cadrul unei cercetări privind amnezia infantilă, s-a demonstrat că, dacă pui întrebări unui copil de 5-7 ani despre ce făcea când era foarte mic (2-3 ani), își amintește mai mult de 60% dintre evenimentele auto-biografice, chiar dacă într-o manieră schematică și fără nici o evaluare critică. Acest procent scade foarte mult, pe măsură ce creștem. Deja un copil de 9-10 ani nu-și mai amintește nici 40% dintre evenimentele trăite în prima copilărie. Interesant este faptul că acei copii care au vorbit mai mult cu mamele când erau mai mici despre amintirile lor și au dat mai multe detalii, își reamintesc mai bine anumite perioade decât cei care nu au fost stimulați să vorbească.
Copiii nu-și amintesc imagini, ci emoții din primii lor ani de viață
De fapt, chiar și această afirmație este improprie, căci nu se poate vorbi despre o amintire efectivă, ci, mai degrabă, despre o impresie generală, de confort și siguranță, versus teamă și insecuritate care marchează copilăria timpurie. Dacă încercăm să regăsim imagini din primii noștri ani, vor fi foarte puține, disparate, imposibil de localizat la o anumită vârstă, dar senzația legată de acestea ne poate reveni pe căi subtile, Astfel, așteptările noastre ca lumea să fie un loc amenințător sau, dimpotrivă, un spațiu de încredere și protecție se leagă de impresii foarte vechi, pe care le-am trăit la începutul vieții noastre. Acea viziune care ne definește, făcându-ne pe unii optimiști și plini de încredere, pe alții precauți și temători în relații își are rădăcinile în primele noastre experiențe. Memoria implicită ne poate aduce un sentiment de familiaritate, de spaimă sau de tirstețe în anumite locuri și contexte, deși avem senzația că nu am mai fost niciodată acolo sau nu am mai trăit niciodată acel lucru. Așa că este important să dăm atenție nu numai amintirilor precise, pe care le putem ordona de-a lungul vireții noastre, ci și senzațiilor profunde, greu de definit ce ne influențează în fiecare clipă și care pot fi mărci ale memoriei implicite, din prima copilărie.
Cu alte cuvinte, un copil își amintește din primii ani de viață doar frânturi de imagini, în special legate de evenimente care au trezit o emoție puternică. Teama pe care am simțit-o când eram foarte mici ori anumite traume pot fi fixatori puternici de memorie, astfel încât regăsim, ca prin ceață, un moment în care ne-am lovit foarte tare, o situație în care ne-a fost foarte frică sau ne-am simțit abandonați. Momentele foarte calde, petrecute cu părinții, pot rămâne întipărite în cotloanele cele mai profunde ale minții. Dar, adevărata memorie a copilului mic nu are astfel de contururi precise, ci se inscripționează în felul profund în care percepem lumea și în emoțiile noastre cele mai vechi, care ne iau prin surprindere câteodată.
Copiii mici își pot forma false amintiri
De exemplu, copilul tău nu-și amintește, bineînțeles momentul nașterii și primele luni de viață, dar vorbindu-i foarte des despre evenimente de când era bebeluș, îi poți crea imagini foarte puternice în minte, care mai târziu pot să revină ca și cum ar fi propriile sale amintiri.
„Devin parte din memoria lor”, arată Newcombe. „Într-un anumit sens, acestea sunt amintiri false, pentru că nu le-au experimentat, dar și adevărate, pentru că s-au întâmplat”. Este ca și cum cei mici s-ar împărtăși dintr-o memorie colectivă, a părinților și a întregii familii, dându-i o formă personalizată.
Newcombe arată că, în experimente, cercetătorii au descoperit că este posibil să introducă detalii false în amintirile oamenilor. „Este bine și rău că amintirile noastre sunt atât de plastice. Putem încorpora lucruri noi, dar trebuie să ne amintim că memoria noastră nu este infailibilă.” Cu alte cuvinte, nu tot ceea ce ne amintim s-a întâmplat, în mod obligatoriu și în realitate. Nu este de mirare atunci că unii dintre noi ne reamintim, din copilăria timpurie, lucruri care țin de domeniul fantasticului. Dacă înmagazinăm în memoria noastră poveștile spuse de diferite persoane, care ne-au impresionat foarte tare în fragedă copilărie, acestea pot reveni când suntem adulți ca niște adevărate amintiri.
Poți întări amintirile pozitive ale copilului
Dacă îți dorești să conservi în memoria copilului tău amintiri semnificative, este necesar să folosești o strategie în acest sens. Nu este de ajuns să aștepți ca o amintire, oricât ar fi de frumoasă, să se fixeze de la sine. Încă de când copilul a deprins limbajul și până să se instaleze amnezia infantilă, este bine să vorbești mereu cu el despre lucrurile frumoase pe care le-ați făcut împreună, să-i ceri să-ți dea detalii despre acțiunile și sentimentele sale,s te ajuți de filme și poze pentru a-i dezvolta capacitatea de memorare. Amintirile încărcate de emoții au mai multe șanse să rămână întipărite, mai ales dacă le readuceți frecvent și intenționat în discuțiile cu copilul. ”Atunci când au avut părinți care le-au vorbit cu căldură despre trecut, tinerii adulți și-au amintit mult mai mult din viața timpurie.”, arată Carole Peterson, cercetător în cadrul Canada’s Memorial University din Newfoundland.
Așa că, data viitoare când te uiți la preșcolarul tău și te gândești, „nu își va aminti niciodată acest lucru”, ai, probabil, dreptate. Însă, te poți mângâia cu faptul că, deși nu reține evenimentele și imaginile, își va aminti lucrurile importante care îi fac pe oameni mai buni: că părinții au grijă de el, că lumea este un loc frumos și viața este distractivă.
Surse: https://www.fatherly.com; https://www.scientia.ro ; https://www.ncbi.nlm.nih.gov ;
https://templeinfantlab.com
Este normal ca viitorii parinti adoptivi sa simta anumite temeri, dar aceste temeri trebuiesc la randul lor depasite. Pana si parintii naturali trec prin astfel de stari atunci cand afla ca vor avea un copil, insa odata ce acesta se naste, totul revine la normal. In cazul adoptiei insa, lucrurile stau putin diferit, pentru ca viitorii parinti adoptivi trebuie sa depaseasca toate aceste frici in totalitate, inainte de a incepe formalitatile pe care o adoptie le presupune. Acestia trebuie sa se pregateasca pentru o perioada destul de lunga, uneori pana la doi-trei ani in care vor “lupta” pentru un copil, iar acest proces, odata inceput, le va schimba total viata.
Teama multor viitori parinti adoptivi este ca nu cumva, din cauza faptului ca nu sunt parinti biologici, legatura dintre ei si copil sa fie foarte greu de realizat. Insa si aceasta teama va fi depasita atunci cand isi vor tine copilul in brate, vor interactiona cu el si ii vor oferi foarte multa afectiune. Iata care ar fi primii pasi in procesul de adoptie:
– Cererea de luare in evidenta, la Directie Judeteana pentru Protectia Copilului
– Discutia cu un asistent social de la Directia de Protectie a Copilului si Adoptie
– Vizita pe care un asistent social o va face la domiciliul viitorilor parinti adoptivi, pentru a constata daca acestia au conditiile corespunzatoare asigurarii unei dezvoltari armonioase a copilului
– Eliberarea adeverintelor de venit, pentru ca viitori parinti sa demonstreze ca beneficiaza de resursele financiare necesare cresterii unui copil
– Eliberarea certificatelor medicale ale parintilor, plus alte acte precum cazierul judiciar
Abia dupa ce toate aceste acte vor fi puse la dosar, va incepe propriu-zis procesul de adoptie. Viitorii parinti vor avea acces la o baza de date cu copiii disponibili si asa va incepe cautarea viitorului membru al familiei. Copiii pe care ii aleg pot fi vizitati si chiar luati in plasament acasa pentru o perioada de o saptamana sau doua, cu o declaratie pe propria raspundere.
Dupa ce si aceasta etapa a fost depasita, va urma o perioada de timp cand parintii pot vizita viitorul copil pentru a-l cunoaste mai bine, iar copilul este incredintat spre adoptie pana la hotararea definitiva a tribunalului.
Informatii:
Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adoptiei:
www.dreptonline.ro/legislatie/legea_adoptiei.php
Oficiul roman pentru adoptii:
www.adoptiiromania.ro
Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului:
www.copii.ro/ ]]>