Deprecated: Creation of dynamic property WhitelabelOptions::$_title is deprecated in /home/infomama/public_html/wp-content/themes/zox-news/admin/admin-page.php on line 79

Warning: Cannot modify header information - headers already sent by (output started at /home/infomama/public_html/wp-content/themes/zox-news/admin/admin-page.php:79) in /home/infomama/public_html/wp-includes/feed-rss2.php on line 8
scrie – infoMama https://infomama.ro Portal de sfaturi pentru mamici Sun, 20 Dec 2020 16:58:30 +0000 en-US hourly 1 https://wordpress.org/?v=6.1.7 Maria Nicolescu, scriitoare la 9 ani. A început să scrie pentru a trecere de trauma bullyingului https://infomama.ro/maria-nicolescu-scriitoare-la-9-ani-a-inceput-sa-scrie-pentru-a-trecere-de-trauma-bullyingului/2659 https://infomama.ro/maria-nicolescu-scriitoare-la-9-ani-a-inceput-sa-scrie-pentru-a-trecere-de-trauma-bullyingului/2659#respond Sun, 20 Dec 2020 16:58:30 +0000 https://infomama.ro/maria-nicolescu-scriitoare-la-9-ani-a-inceput-sa-scrie-pentru-a-trecere-de-trauma-bullyingului/2659 Maria Nicolescu sau Măriuca, așa cum o știu toți cei apropiați, are 9 ani, este elevă în clasa a III-a la Liceul Bilingv Miguel de Cervantes din București. Dincolo de pasiunile unei domnișoare aflate la vârsta preadolescenței Măriuca mai are una: să născocească povești extraordinare pe care să le pună pe hârtie. Poate că toți copiii au darul fanteziei, însă puțini îl concretizează sub forma unei cărți. Maria…

Citeste mai multe pe totuldespremame.ro

]]>
https://infomama.ro/maria-nicolescu-scriitoare-la-9-ani-a-inceput-sa-scrie-pentru-a-trecere-de-trauma-bullyingului/2659/feed 0
La braț cu autismul. „E greu să te uiți la o hârtie pe care scrie că ai un copil cu handicap, însă e doar o hârtie, nu spulberă visuri” – Totul Despre Mame https://infomama.ro/la-brat-cu-autismul-e-greu-sa-te-uiti-la-o-hartie-pe-care-scrie-ca-ai-un-copil-cu-handicap-insa-e-doar-o-hartie-nu-spulbera-visuri-totul-despre-mame/1945 https://infomama.ro/la-brat-cu-autismul-e-greu-sa-te-uiti-la-o-hartie-pe-care-scrie-ca-ai-un-copil-cu-handicap-insa-e-doar-o-hartie-nu-spulbera-visuri-totul-despre-mame/1945#respond Tue, 24 Mar 2020 13:25:08 +0000 https://infomama.ro/la-brat-cu-autismul-e-greu-sa-te-uiti-la-o-hartie-pe-care-scrie-ca-ai-un-copil-cu-handicap-insa-e-doar-o-hartie-nu-spulbera-visuri-totul-despre-mame/1945 Cu sau făra certificat de handicap, vom fi mereu alături de David
Nimeni nu-și dorește un copil cu handicap. Nimeni nu a cerut asta vreodată, nimănui nu îi este confortabil să trăiescă altfel pentru că are un copil cu o deficiență fizică sau psihică. E greu să accepți, e greu să te uiți la o hârtie pe care scrie că ai un copil cu handicap. E un prag psihologic pe care nu te-a învățat nimeni cum să-l depășești. Înveți din mers și începi să vezi în timp și partea plină a paharului: hârtia aia îți poate aduce mai multe avantaje pentru copilul tău.
Am aflat că David are autism imediat după ce a împlinit 2 ani, deci prin 2008. Sinceră să fiu, nici nu știam pe atunci că trebuie să fac mai mult de atât, că trebuie să-i scot certificat de handicap, că ar putea avea anumite beneficii de pe urma lui. Nici nu-mi păsa prea tare, eram prea ocupată ba să găsesc cauza, ba să-l vindec rapid și să ne vedem de ale noastre, așa cum le visasem. Nenorocirea te schimbă, trebuie să fii ipocrit să spui că, după ce ai aflat că ai un copil cu handicap viața ta mai este la fel.
Mi-a fost rușine timp de 4 ani de certificatul de handicap
La unul dintre controalele regulate făcute la doamna doctor Urziceanu am aflat prima dată noțiunea de „certificat de handicap”. M-a întrebat dacă îmi trebuie o evaluare pentru obținerea fișei A5 (un diagnostic de la specialist). I-am spus că nu, n-avem noi treabă cu d-astea. Tot visam că e ceva ce se poate remedia rapid, nu e cazul să scriu pe toate gardurile că fiu-meu e în urma copiilor de vârsta lui, că are comportamente bizare, că abia vorbește. De fapt îmi era rușine! Rușine să mă mai duc și la alții, în afară de doctorița Urziceanu să se uite la el și să ne arate cu degetul că am făcut un copil cu autism! Am ținut-o așa încă 4 ani. Am evitat să parcurgem toți pașii ăia care păreau anevoioși și am amânat blestemul de a scrie pe copilul nostru han-di-cap!
David se relaxează de mic pictând
Certificatul de handicap nu se obține bătând din palme
După ce David a împlinit 6 ani ne-am mai deschis puțin la minte. Am trecut în etapa aia în care vezi că mai sunt și alții care tine, în care afli că statul îți dă un ajutor financiar dacă ai un copil cu handicap, în care ne-am obișnuit cu ideea că David va avea mereu acest diagnostic și noi o putem spune-n gura mare, că, deh, aia e! Și m-am pus pe documentat: unde să mă duc, ce trebuie să fac, la ce cozi să mă așez. Pe vremea aceea parcă lucrurile erau un pic mai complicate decât azi, funcționarii ceva mai arțăgoși sau, pur și simplu mi se părea mie.
Încercam să găsesc un nod în papură pe unde mă duceam, doar-doar mă va întoarce cineva din drum și nu voi ajunge să țin în mână HÂRTIA. N-a fost simplu în primul an, căci trebuie să ajungi la specialist, la medicul de familie, să ai caracterizare de la școală, fișă spihologică, hârtii de pe unde mai faci recuperare. Te duci cu toate la comisia de evaluare, face copilul circ pe acolo, iar te simți ultimul om, apoi aștepți o lună să vină verdictul. Și abia apoi depui alt dosar la „facilități” ca să primești niște bănuți și legitimații de transport gratuit.
Nu-i ușor să ții în mână un cerificat de handicap prima oară
Recunosc. Mi s-au înmuiat picioarele când am văzut prima dată certificatul pe care scris că David are „grad de handicap grav”. Îl luasem de la primărie fără să mă uit la el și l-am băgat direct în geantă. Am făcut câțiva pași și m-am oprit pe o bancă cu David. Am citit și am recitit rândurile alea și tot speram să găsesc vreo greșeală, să nu scrie numele copilului meu acolo, să fie o eroare, să nu fie al meu….să nu ducem noi blestemul handicapului grav. Dar totul era real și în fiecare an am primit același diagnostic, același grad de handicap și, în timp, a început să doară din ce în ce mai puțin.
Mintea mea, a lui Florin și, în general a tuturor părinților de copii cu handicap, se obișnuiește să trăiescă cu durerea de a avea un copil altfel, uită ușor-ușor că-l visa la facultate, însurat și cu 2-3 copii. Mintea unui părinte își calcă-n picioare toate visurile și tot ce-și dorește este să găsească o soluție cât timp mai e viu, pentru viitorul copilului său, când el va trebui să rămână singur în lumea asta care-l numește handicapat.
Certificatul de handicap e doar o hârtie, nu spulberă visuri
Nu poți schimba realitatea, dar nimeni nu te împiedică să visezi
Voi, cei cu copii normali, v-ați gândit vreodată cum e să ții o astfel de hârtie în mână? V-ați gândit ce-i în sufletul nostru când vă luați copii de mână și plecați de lângă al nostru, când nu-l chemați la petreceri, când nu vreți să stea cu el în bancă, la școală? Când voi adormiți la Netflix și nouă ni se înnoadă lacrimile în bărbie la gândul că nu vom trăi îndeajuns să ne salvăm…handicapatul?
Tu îți spui că timpul le rezolvă pe toate, însă eu știu că timpul nu va rezolva niciodată handicapul copilului meu? Ba, dimpotrivă, cu cât crește cu atât e mai evident că are o problemă și cerificatul ala e pe post de icoană la mine-n casă? Aș da orice, chiar și inima bătând aș scoate-o cu mâna mea și i-aș da-o ăluia care ar ști cum să-l scape pe David de certificatul ăsta de handicap. Să-l văd într-o zi de acolo, de Sus, că are o nevastă, copii, că pleacă dimineața la serviciu și stă în casa la care noi plătim o viață.
De la blestem la binecuvântare
Tot visând la ziua asta, pe care cel mai probabil n-o voi trăi niciodată, am transformat blestemul în binecuvântare. Totul ține de punctul din care privești lucrurile! Am înțeles că certificatul cu handicap îmi protejează copilul și-i dă multe drepturi în societate. Cât timp lucram în presă și, mai apoi în învățământ primeam îndemnizația (cam 1200 de lei), alocație dublă, buget complementar.
Acum, că sunt asistent personal, din mai 2019, am salariu de la stat ca să pot avea grijă de copilul meu 24 din 24. Mie chiar mi se pare fanstastic! Să am un venit constant, să nu mai fiu nevoită să am un loc de muncă și-n același timp să-mi însoțesc copilul la școală, să-i asigur incluziunea socială, școlară, să fac temele cu el, să recuperez tot ce mai pot la vârsta asta în materie de noțiuni școlare. Iaca binecuvântarea!
Stimulentul de la Firea- în baza certificatului de handicap
Din păcate pentru restul țării, noi, cei din București, mai avem parte de un alt supliment financiar de 1000 de lei, în baza cerificatului de handicap (indiferent de grad!), pe care toată lumea-l numește „banii de la Firea”. Da, nu-i drept că doar aici se alocă, însă acești nu-s bani de buzunar, nici de mers la shoppoing, ci reprezintă soluția găsită de primar pentru a stimula integrarea socială a copilului cu handicap în contexul lipsei centrelor de terapie și socializare care să asigure asistență gratuită.
Cu acești bani am plătit abonamentul la înot sau la cățărări indoor, l-am dus la Therme, la film, l-am scos în oraș cu prietenii. Nu-s din categoria care stă cu gura pe autorități că nu fac nimic pentru copiii cu handicap. Nu. În România se fac destul de multe din punct de vedere financiar. Evident că nu-i de ajuns! Dar atâta poate țara asta acum și, dacă toți ne-am uni, poate-n viitor va fi mai bine!
Incluziunea școlară începe cu un certificat de handicap
Incuziunea școlară și cerificatul cu handicap
Teoreric, un copil cu CES are voie să beneficieze de învățământul de masă, cu sau fără însoțitor, are o programă adaptată, timp mai lung de rezolvare a testelor și subiecte simplificate. Mă feresc de generalizări, știind că nu peste tot situația este roz, însă la noi la școală integrarea se face pe bune. David nu este singurul copil cu handicap din școală, aproape la fiecare clasă este câte unul, la a cincea sunt chiar 2!
O fi contat într-o oarecare măsură faptul că am fost cadru didactic timp de 6 ani la școala 144, că unii din profesorii de azi au fost pe vremuri colegii mei, însă de la director până la femeia de serviciu, David are o relație bună cu toată lumea. Toți știu că are certificat de handicap, dar nimeni nu trece pe lângă el fără să schimbe o vorbă, două. Profesorii nu au aceleași cerințe de la el, ca de la restul clasei, dar mereu e pus la treabă, scos la tablă, face de serviciu când îi fine rândul. Și nu e asta o binecuvântare când tu știi că ai în geantă un certificat de handicap? Ba da, e cea mai mare dintre toate!
Tocmai de aceea, lunea care vine, am să vă vorbesc despre magia de la noi din școală, despre cum ne-am găsit locul, undeva la marginea Bucureștiului dintr-o pură întâmplare, cum am fost educatoarea și învățătoarea lui David și acum sunt din nou clasa a șasea, la 42 de ani!
Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare:

La braț cu autismul. Ep 1. Sunt Geo, mama lui David, și de 13 ani autismul a intrat în viața noastră
La braț cu autismul. Ep 2: „Dacă tata moare cât sunt la maternitate, să nu-mi spuneți”
La braț cu autismul. Ep. 3. Ziua în care am uitat ușa deschisă și ne-a intrat autismul în casă
La braț cu autismul. Ep. 4: Când copilul tău are autism și nu poți să accepți realitatea
La braț cu autismul. Ep. 5. „Prima întâlnire cu medicul! Nimeni nu te învață să faci față unei dureri așa de mari”
La braț cu autismul. Ep. 6. „Ca să-l fac să vorbească, i-am dat inclusiv să bea apă din clopoțel!”
La braț cu autismul. Ep .7. Uneori, simt efectiv cum mi se albesc firele de păr
La braț cu autismul. Ep. 8. Credința este singurul motiv pentru care nu mi-am piedut mințile
La braț cu autismul, Ep. 9: Terapia ABA nu are programe care să-ți învețe copilul să fie fericit
La braț cu autismul. Ep. 10. Când s-a trezit din anestezie, David m-a strigat pentru prima oară „mami”!
La braț cu autismul. Episodul 11. „Am fugit de la serviciu 2 ani ca să meargă David la baie la prânz”
La braț cu autismul, Ep 12. „Am dormit cu un cocoș adevărat în pat ca să îmi scap copilul de fobia de păsări”
La braț cu autismul. Episodul 13. Crizele în autism atrag batjocura celor din jur. Cum ne-am făcut de râs în mijlocul parcului
La braț cu autismul. Ep. 14. „Desenele animate au fost super terapeut pentru David. Vă rog să nu aruncați în mine cu studii care spun altceva”
La braț cu autismul. Ep. 15. „Autismul lui David l-am tratat cu iubire de mamă. Renunțarea la serviciu a fost cea mai bună soluție pentru el”
La braț cu autismul, ep 16. „N-am dormit o noapte întreagă 3 ani până când copilul mi-a spus adevărata lui problemă”
La braț cu autismul, ep. 17. Autostimulările în autism nu pot fi înțelese până nu simți aceeași durere ca și copilul tău
La braț cu autismul. Episodul 18. Rolul tatălui în recuperarea copilului cu autism. Fără el nu știu unde am fi fost azi
La braț cu autismul. Episodul 19. Coronavirusul și autismul în aceeași casă: „Pentru mine, panica nu se stinge niciodată”

Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pagina de Facebook, unde Geo marchează toate micile și marile realizări ale lui David. 

Source link

]]>
https://infomama.ro/la-brat-cu-autismul-e-greu-sa-te-uiti-la-o-hartie-pe-care-scrie-ca-ai-un-copil-cu-handicap-insa-e-doar-o-hartie-nu-spulbera-visuri-totul-despre-mame/1945/feed 0
„Sunt David și am rugat-o pe mama să scrie cum trăim noi cu coronavirusul astă în casă fără să îl avem la propriu…” https://infomama.ro/sunt-david-si-am-rugat-o-pe-mama-sa-scrie-cum-traim-noi-cu-coronavirusul-asta-in-casa-fara-sa-il-avem-la-propriu/1914 https://infomama.ro/sunt-david-si-am-rugat-o-pe-mama-sa-scrie-cum-traim-noi-cu-coronavirusul-asta-in-casa-fara-sa-il-avem-la-propriu/1914#respond Fri, 13 Mar 2020 14:47:46 +0000 https://infomama.ro/sunt-david-si-am-rugat-o-pe-mama-sa-scrie-cum-traim-noi-cu-coronavirusul-asta-in-casa-fara-sa-il-avem-la-propriu/1914 Coronavirusul și autismul se tratează cu optimism și multă iubire
Coronavirusul și autismul. „Sunt David și de câteva zile stau acasă. Mi-e dor de școală, mi-e dor de copii, de profesori, de prietenii mei. Mi-e dor de Raisa, de Mona, mi-e dor să merg cu tramvaiul, mi-e dor de vremurile bune. Vreau să merg la țară, vreau la film, vreau în parc. Georgiana spune că trebuie să luăm o altfel de vacanță, ca să fim sănătoși. Am simțit-o îngrijorată la început, acum parcă s-a mai calmat, ne distrăm toată ziua și ne imaginăm că suntem în locurile în care nu putem ajunge. Mi-ar plăcea să fiu la mare zilele astea….
Știu că scrie un serial despre mine și am rugat-o să spună neapărat despre cum trăim noi cu coronavirusul ăsta fără să-l avem la propriu. Eu, Georgiana și cu tati am trecut prin multe în ultimii 13 ani, obișnuim să spunem că nu ne mai sperie nimic pe lumea asta, că suntem pregătiți pentru orice. Oare suntem pregătiți și pentru asta? Nu știu ce să zic, dar nu-mi place să intru în panică. De obicei când ceva mă sperie, încep să mă comport ciudat. Mă agit, nu mai stau locului, îmi răsucesc părul, urlu de mă aud vecinii, ba chiar îmi vine să mă lovesc peste față.
Coronavirusul va trece, autismul rămâne
Acum toată lumea simte ce simte Georgiana mea: frică. Frică să nu pățească copilul ceva, să nu-i facă cineva ceva, să nu-l vezi la spital, să nu ți-l arate cineva cu degetul că e bolnav. Ce simțiți voi zilele astea, mama mea a simțit dintotdeauna: frică. Teama ei ca eu să fiu bine i-a topit toate visurile și i-a rămas unul singur: ca eu să mă descurc singur atunci când ea nu va mai fi.
Acum vă temeți cu toții pentru copiii voștri. Cred că reușiți în sfârșit să înțelegeți ce simte ea când e cu ochii pe mine, chiar dacă sunt un munte de om. Coronavirusul va trece, ne vom întoarce la școală, viața îți va urma cursul normal. Dar autismul meu va rămâne, al lui Andrei și al Emmei și al tuturor copiilor, iar mamele noastre vor trăi mereu cu frica-n suflet. Vă rog să-mi promiteți că, după ce totul se termină, nu îmi veți mai judeca mama că e prea griulie cu mine!
Coronavirusul și autismul. „Mi-e greu să stau în casă atâtea zile”
Când aveam vreo 3 ani am avut varicelă și am stat trei săptămâni acasă, în rest, poate vreo febră să mă țină între patru pereți maxim 3 zile. Nu-mi place să stau acasă toată ziua, Georgiana m-a învățat de mic că trebuie să descopăr în fiecare zi ceva nou în lumea asta mare, că trebuie să vorbesc cu oamenii, chiar și cu cei pe care nu-i cunosc, să mă uit în ochii lor și să le zâmbesc. Îmi place să am o rutină: rutina de a merge la școală, de a vedea oamenii pe care am învățat să-i iubesc, de a vorbi cu ei, de a le ura „să-ți trăiască viața!” Asta e vorba mea, pentru fiecare om pe care-l întâlnesc. Oare și lor le e dor de mine? Îmi vine să-i sun pe toți. Mă apucă plânsul când știu că acum se suna de intrare și eram cu ei: cu copiii mei.
Georgiana mi-a explicat de ce e bine să stăm acasă, știu că e un fel de vacanță și că totul se va termina la un moment dat. M-ar ajuta să știu când. Îmi plac certitudinile, îmi plac regulile, îmi place să știu ce am de făcut. Mă ajută să am un echilibru, nu suport să trăiesc în haos. Viața noastră era destul de organizată și acum e cam dată peste cap.
”Coronavirusul” pictat de David pe 12.03.2020 (e un virus cu coroană)
Coronavirusul și autismul- „E bine să știu ce se întâmplă!”
Știu că e posibil să mă îmbolnăvesc eu sau Georgiana sau tati. M-au pregătit și pentru asta. Părinții mei știu că reacționez bine doar la surprizele plăcute. Cele neplăcute mă transformă în ceva ce n-am mai fost de mult. Am încuiat de ceva timp toate acele comportamente extreme și nici mie nu-mi e dor de ele. Știu că, odată îmbolnăviți, ne vom face bine, va trebui să stăm în spital câteva zile și apoi vom fi iar o familie fericită. Am învățat să nu mă tem nici de asta, mi-a amintit Georgiana că noi am mai stat în spital și ne-am făcut bine. Când eram mic mă temeam de doctori și spitale, dar ea era mereu cu mine. Mă distra atât de mult, încât uitam și de perfuzii și de halatele albe. Așa va fi și acum! De unde știu? Că mi-a promis mama mea.
Nu știe cineva o pastilă care să vindece dorul?
De la primele zvonuri că virusul ăsta cu coroană a ajuns în țară, Georgiana n-a mai primit pe nimeni acasă și ne curăța și tălpile de la pantofi când ajungeam acasă. S-a supărat Tibi pe ea că l-a ținut la poartă, tati a trebui să cumpere de toate de la Cora, în caz de carantină, dar ne-am obișnuit să n-o mai contrazicem, deși părea cam exagerată. Georgianei nu-i prea place să fie contrazisă! Bine, nici mine nu-mi place, dar de la ea am învățat să fiu încăpățânat! N-am mai mers la țară, ne-am vizitat doar la nevoie prietenii, abia m-a dus la mamaie Nicoleta care stă la 3 stații de tramvai de noi. Mi-e dor de familia mea din Teleorman, de tot ce înseamnă școala 144, de tramvaie. Uf… mi-e dor. Nu știe cineva o pastilă care să vindece dorul?
Coronavirusul și autismul. „Am o nouă stereotipie”
Nu mai suport știrile, nu-i mai las pe ai mei să se uite, deși, îi observ să stau uneori cu nasul în telefoane și apoi devin îngrijorați. Chiar dacă nu pricep tot, de obicei mă uit la știri și Georgiana mereu îmi explică ce se întâmplă și mă învață câte ceva din orice știre. Acum, numai când îi aud pe aia că vorbesc numai despre coronavirus mă sperii. Mai bine nu mă uit.
Ne-am făcut o nouă rutină: pictăm, ne-am apucat de curățenia de primăvară, facem română și mate, mai punem niște filmulețe în engleză și franceză, ne jucăm „Țara lui Piticot”, stăm prin mica noastră curte. Nu-i rău, îmi place să stau cu Georgiana. Nu știu cum reușește, dar mereu mă face să mă simt în siguranță. Dacă e lângă mine, știu că voi fi bine. Mi-am dezvoltat o stereotipie verbală nouă „Ești fericită, Georgiana?” și o folosesc ori de câte ori n-o văd că zâmbește. Promit să scap de ea imediat ce coronavirusul ăsta trece.
Nu știu cum voi reacționa dacă va trebui să stau până la Paște acasă. Dacă e greu pentru un copil normal, vă dați seama cât de greu e prentru mine? Mă simt închis și n-aș vrea să am regrese din cauza asta. Dacă nu voi avea acces două luni la tot ce iubesc, voi mai ști la le iubesc la fel de mult? Nimeni nu știe sigur, dar am învățat să sper, la mine acasă nimeni nu are voie să fie morocănos.
Georgiana mi-a pus zilele astea și multe poze și filmulețe de când eram mic și am înțeles că timpul trece, și, chiar dacă nu le rezolvă pe toate, măcar te ajută să le uiți. Vom uita și noi de coronavirus? Va fi în curând ziua în care nu ne va mai fi teamă să îmbrățișăm un om? Știți câți ani i-a luat mamei mele să mă învețe să cer o îmbățisare? Nimeni nu are voie să-mi ia asta, nici măcar coronavirusul!”
Autismul e pe viață, de coronavirus veți uita cu toții
Cam așa arată gândurile lui David zilele astea. Am vorbit mult cu el. Mi-a fost teamă că nu va înțelege că trebuie să stea acasă. Mă doare că trebuie să-i refuz toate lucrurile care-i aduc fericire în afara casei. Îi spun zilnic că, mai e puțin și trece, dar nici măcar eu nu știu cât va dura totul. Știu că-i e dor, că-i e greu, și mie îmi este, dar, nici măcar nu-mi permit să simt asta, deoarece David simte tot ce simt și eu. Vreau să am un copil curajos, și-n același timp precaut. Dacă el a înțeles să stea acasă, toți copiii pot înțelege asta. Doar așa putem opri răspândirea virusului și viața se va întoarce la normal.
Bine, viața părinților de copii cu autism nu se întoarce niciodată la normal. Noi sutem și vom fi mereu într-o luptă. Coronavirusul e doar o etapă. Cum vă simțiți voi zilele astea, noi de simțim în fiecare zi…
Episodul de săptămâna aduce pe făgașul normal serialul „la braț cu autismul” și voi povesti despre cum poate fi certificatul de încadrare în grad de handicap la limita dintre blestem și binecuvântare. Din când în când gândiți-vă la asta: „Coronavirusul trece, autismul rămâne. Pentru mine panica nu se stinge niciodată”….
Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare:

Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pagina de Facebook, unde Geo marchează toate micile și marile realizări ale lui David. 

Source link

]]>
https://infomama.ro/sunt-david-si-am-rugat-o-pe-mama-sa-scrie-cum-traim-noi-cu-coronavirusul-asta-in-casa-fara-sa-il-avem-la-propriu/1914/feed 0