Citește și:”Nu faci roșu în gât nici de la înghețată, nici de la apă rece”, spun medicii
„Cu toții cunoaștem o persoană expertă în „leacuri… ]]>
De-a lungul timpului, femeile însărcinate și-au împărtășit între ele tot felul de… ]]>
Dacă am privi un film derulat cu viteză mare prin câte… ]]>
Desenele animate și autismul. Când abia începi să te plimbi la braț cu autismul, ți-ai dori să ai o super-putere să-ți aduci copilul la nivelul cognitiv al copiilor de vârsta lui. Ai vrea să empatizeze, să înțeleagă magia lumii imaginare, să aibă câte o față adecvată pentru fiecare emoție simțită, să știe să numere, să recunoască culorile, să facă tot felul de „chestii de copii normali”. Nu am putut de una singură, dar, în mod surpinzător m-au ajutat desenele animate, iar Disney Junior a fost pentru David senior-terapeut!
Vă rog să nu aruncați spre mine cu studii de specialitate conform cărora desenele animate dăunează dezvoltării creierului copilului! Știu! Le-am citit și eu, apoi am început să le ignor când am văzut impactul informațiilor venite pe suport audio-video asupra copilului meu. Să nu judecați, pur și simplu, luați acest text ca pe un episod esențial din dezvoltarea lui David. Poate creierul lui este altfel și reacționează diferit la stimuli. Nu poate, chiar așa este! Pe lângă un milion de chestii învățate de la desene, David a scăpat de un diagnostic esențial în timp: pe hârtii nu mai apare „comportamentul sever hiperkinetic”. Și asta e enorm! Fără desene, fără Disney, n-aș fi reușit asta! Și nici reclamă nu fac, căci sunt un simplu om care se plimbă, precum știți, la braț cu autismul!
Desenele animate și autismul. Am văzut de zeci de ori același CD cu Mickey
În ediția noiembrie 2010 a revistei Mami a fost inserat și un CD cu un episod demo cu Mickey Mouse. Dacă nu mă înșel Disney Junior abia apăruse în România și, își făceau astfel promovare la revista la care lucram. Am adus CD-ul, dar nu l-am deschis prea curând. Eram în etapa în care încercam să fac totul ca la carte: fără TV la copil, fără sucuri, fără Mc, fără multe, doar creșteam copilul ideal în revista noastră! Fiu-meu era cobai pentru orice informație care pleca din redacție către cititoare. Dar, tati, rămas cu el acasă și rămas în pană de idei educative i-a pus CD-ul și David s-a oprit din alergarea lui continuă să-l privească pe șoarece. Parcă văd și acum… era un episod cu Moș Crăciun și Mickey tot spunea „Moșul, Moșul, ho, ho, ho!”. David al meu cred că a fost bulversat de ce se întâmplă. Niște imagini vorbitoare, frumos colorate, care spuneau chestii drăguțe, chiar dacă nu înțelegea el tot ce spun.
Vin acasă, îl pun la punct pe Florin, îi țin o teorie despre efectul desenelor asupra dezvoltării intelectuale a lui David și apoi aud copilul :„Ho, ho, hoooo”. Și tac. Am înțeles imediat: îi plăcuse și mai vrea! L-am luat în brațe și am văzut împreună episodul. Puneam pauză după fiecare fază și îi făceam un „translate” pe înțelesul lui. „Uite sa-ni-a lui Mo-șu! Vaaaaiii, ce fru-moa-să e!!! E ză-pa-dă a-fa-ră! Nin-ge! Wooow, Mikey a-re un brad!” De ce vorbeam așa silabisit? Să înțeleagă cuvintele, să le asocieze cu imaginea de pe ecran, să exerseze și să repede după mine, după șoarece!
Desenele animate și autismul – un sport de familieDesenele animale fac bine în autism
Asta e părerea mea personală și recitind jurnalul lui Mok cel mic, am atât de multe exemple de noțiuni învățate cu ajutorul desenelor și atâtea tulburări de comportament corectate! După ce am învățat toți trei pe dinafară episodul cu Mickey, am hotărât să ne punem și noi cablu la căsuța de la curte. Cablu nu era în zonă, așa că ne-am luat o parabolică de la BOOM TV. Ăștia nu aveau Disney, aveau un canal de desene al lor și ne-am mulțumit cu ce era.
Aici am întâlnit-o pe BO și desenul „Să ne mișcăm cu BO!”. Bo era o tipă de vreo 8-10 ani care pleca în câte o aventură și, ca să scape din încurcăturile în care intra, avea tot felul de mișcări de făcut.
Stăteam cu David să se uite la desene, că nu avea capacitatea la 4 ani să se concentreze mai mult de 2-3 minute pe o activitate și, nemaiputând să punem stop, să dezbatem scena, eu îi explicam din mers ce se întâmplă. Când se auzea muzica lui Bo, ne ridicam și-i imitam mișcările, încurajându-l pe David să facă la fel. Și țopăiam până nu mai puteam și râdeam când vreunul din noi cădea. Ușor, ușor David a reușit să se focuseze pe un episod întreg și asta îi sporea capacitatea de concentrare. Deficitul lui sever de atenție își găsise în sfârșit un naș: desenele animate!
Desenele animate i-au schimbat inclusiv atitudinea agresiva asupra copiilor miciDesenele animate și autismul. Cum a scăpat de aversiunea față de copiii mici
Nu, nu-l uitam în fața televizorului! Nici acum nu-l uit! Ne-am uitat mereu, ne uităm și acum împreună chiar dacă are 13 ani, dar acum bârfim, suntem șmecheri, nu-i mai traduc emoțiile, acțiunile și sentimentele. După Boom, am avut JIM JAM și acolo au fost două seriale pentru care putea să se ardă friptura-n cuptor, putem lăsa orice să le vedem: JARMIES și GRĂDINA CU PUFUȘORI. Doamne și mie îmi e dor de ele! Păcat că nu mai avem Jim Jam! Primele erau niște steluțe (uf, am uitat cum le chema pe fiecare) dintre care una era Baby, iar la Grădina cu Pufușori toți erau micuți și erau niște animăluțe ciudate, de mi-au dat toată zoologia peste cap! (de exemplu țânțarul Lola avea trompiță de elefant).
În fine, pe lângă multele cuvinte, cântecele, emoții învățate, David a renunțat să mai bruscheze copiii mai mici decât el, după ce a devenit fanul acestor două seriale. Cumva, din acțiunile prezentate a înțeles statutul lui în raport cu bebelușii și cei de sub 4 ani, nu mai devenea nervos în prezența lor și nu mai devenea violent cu ei! Îndrăgind personajele micuțe din desene, a învățat să-și gestioneze reacțiile în preajma copiilor mici. Bine, n-am lăsat greul doar în seama Pufușorilor sau a Jarmișilor, i-am corectat fiecare gest nepotrivit, arătâdu-i de fiecare dată care ar fi reacția adecvată față de oameni mari și copii.
Desenele de la Disney Junior l-au schimbat. În bine!
De la 5 ani și până acum ne tot uitam (aproape) zilnic la Disney Junior. Cu Mickey, Sofia, Elena din Avalor, Nancy, Zu, Miles și alte personaje, David și-a îmbogățit treptat limbajul, a memorat replici întregi, a învățat să facă grimase, să înțeleagă emoții, să fie empatic și politicos, să fie manierat, să cunoască expresii în engleză și-n franceză, să prețuiască prietenia, familia, bunătatea din oameni, să-i placă vizitele și petrecerile.
Nu exagerez cu nimic când spun că Disney a fost un super-terapeut pentru David, are atâtea achiziții de pe urma lui, încât cred că aș fi plătit prețul unei case terapeuților și tot nu ar fi reușit să-i „generalizeze” atât de multe noțiuni, cum a făcut acest canal.
Da și acum ne uităm împreună, că între timp am realizat că și mie îmi face bine, sunt toate bune și frumoase, nu mă sperii ca la știri, mereu e un final fericit și îmi place să comentez cu David câte o fază! Limbajul lui este plin de noțiuni abstracte tot de aici, pe care habar nu am cum i le-aș fi putut preda altfel. Mai fac unii glumițe pe seama sa că are 13 ani și se uită la un canal de copii mici, dar nu prea ne ating astfel de atitudini, căci n-a stat nimeni lângă noi când David nu lega două vorbe și când nu știa că iarba-i verde și cerul albastru.
Pentru noi desenele animate chiar au avut un rol esențial în dobândirea de achiziții pe toate ariile de dezvoltate, i-au stimulat intelectul, limbajul, comportamentul, imaginația, dorința de a cunoaște și capacitatea de a fi bun. Sunt mulți copii cu autism sau foarte buni la carte, dar din ce în ce mai puțini sunt fericiți, cu suflet cald și cu poftă de viață. Poate eu, tac-su, prietenii, familiile noastre, colegii de clasă și desenele animate am reușit să „plantăm” în el valorile astea și de aceea, David va avea mereu acces la televizor. Da, știu, cu măsură!
În episodul viitor voi povesti despre cea mai riscată și-n același timp cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată în viața mea: mi-am dat demisia din funcția de redactor șef adjunct al unei reviste de interes național, am renunțat la un salariu pe care nici azi mulți nu-l au, pentru a fi șomer 7 luni și pentru a mă întoarce în învățământ, pentru a fi în fiecare clipă cu copilul meu!
Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare:
Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pagina de Facebook, unde Geo marchează toate micile și marile realizări ale lui David.
Cand spunem copilului ca este adoptat? Specialistii considera ca este mai bine sa-i spuneti cat mai devreme, deoarece cu cat veti amana mai mult momentul, cu atat mai greu de explicat va fi si implicit, mai dureros pentru copil. Cert este ca veti experimenta aceeasi teama pe care toti parintii o simt cand trebuie sa le vorbeasca despre sex copiilor lor adolescenti.
Exista multe familii care considera acceptabil sa nu ii spuna copilului din timp despre situatia lor familiala prezenta si anume faptul ca este adoptat. Aceasta atitudine este riscanta, deoarece ulterior copilul poate resimti adoptia ca pe un lucru neplacut si rusinos.
Copilul considera pe buna dreptate ca parintii lui iubitori nu trebuie sa ii ascunda acest lucru, atat timp cat totul este in regula. Concluzias? Cu cat intarziem si ne adancim in explicatii si justificari, cu atat este mai greu pentru copil sa accepte si sa inteleaga situatia prezenta.
Nu intarzia cu vestea!
Este foarte dificil sa ii explici unui copil toate aceste detalii complicate. Totusi, il poti ajuta sa admita anumite adevaruri evidente cum ar fi acela ca tu esti cea care il iubesti si ai grija de el in fiecare zi si ii citesti povesti.
Mai mult decat atat, il poti ajuta sa se simta din ce in ce mai sigur de faptul ca ti-ai dorit foarte mult un copil frumos, bun si destept, ca l-ai intalnit pe el si imediat ai ales sa fii parintele lui. Toate acestea il vor ajuta sa aiba mai multa incredere in el si sa treaca mai usor peste vestea neasteptata!
Relatiile bazate pe sinceritate sunt sanatoase din punct de vedere emotional, mult mai putin periculoase decat cele care ascund un secret, cu atat mai mult cu cat copiii poseda o intuitie fantastica!
Micutul va simti ca ceva nu este in regula sau poate va auzi ceva in treacat si incepe sa aiba indoieli cu privire la originea sa. Pentru a evita o descoperire socanta si aflarea adevarului din alta parte decat de la parintii adoptivi, gandeste-te ca tu esti cea de la care trebuie sa afle adevarul. Altfel, tu si sotul tau riscati sa stricati relatia de familie pentru o perioada lunga de timp.Cum va reactiona?
Pune-te putin in locul lui! Chiar si acum, fiind om in toata firea, cum te-ai simti daca ai afla ca esti adoptata si pana acum ai trait intr-o minciuna? Cu atat mai greu este pentru un copil sa intealaga ceva atat de complicat cum este faptul ca cineva l-a parasit dupa ce l-a nascut.
Faptul ca este mic nu inseamna si ca reactia lui va fi pe masura. Dimpotriva, micutul va putea fi furios, trist, anxios, distrat si visator, asa ca va fi bine sa il tii sub observatia ta atenta. Cum sa ii vorbesti si ce sa faci pentru a trece mai usor peste moment?
Spune-i ca ca il iubesti mai mult decat orice si oricine si ca vei fi alaturi de el toata viata.
Explica-i ca uneori oamenii spun lucruri rautacioase, din prostie sau nestiinta, iar el nu trebuie sa le ia in seama.
Convinge-l ca a fi adoptat nu este ceva rusinos sau rau, ca este un lucru care tine de sansa si de dragoste si ca multi copii si-ar dori sa fie asa norocosi ca el.
Spune-i ca oamenii mari sau copiii care ii necajesc pe cei adoptati sunt gelosi pe fericirea lor.
Realizeaza un album cu poze incepand chiar cu ziua in care l-ati adus acasa, poate chiar si imaginea locului de unde l-ati luat. Poate asa ii va fi mai usor sa inteleaga totul, cand va creste si va percepe altfel lucrurile.
Daca te intreaba cumva daca tu l-ai nascut, spune-i ca l-a nascut o alta femeie, dupa care el a venit la voi in casa.
Nu este deloc indicat sa creezi o imagine negativa a parintilor naturali. Mai mult decat atat, nu ii spune copilului mai multe decat intreaba. Nu are nevoie si nu trebuie sa afle intreaga drama a nasterii lui, decat dupa ce va fi suficient de mare sa inteleaga.
Ce poti sa spui si ce nu
Sunt lucruri care trebuie spuse, alte lucruri care nu trebuie spuse, dar si lucruri care trebuie spuse doar la un anumit moment si intr-un anumit fel.
In cazul adoptiilor deschise, copilul isi cunoaste parintii naturali. In aceste cazuri, trebuie sa ii explici de ce nu mai traieste alaturi de mama naturala. O varianta la indemana si usor de explicat ar putea fi aceea ca femeia respectiva si-a dat seama ca nu era pregatita sa fie mama si ca nu avea resursele necesare pentru a-l creste.
Mai tarziu, peste un an sau trei, copilul va intreba: de ce? Ii poti da detalii suplimentare usor de inteles la varsta lui, dar ceea ce nu trebuie sa uiti este sa il faci sa inteleaga ca adoptia este permanenta si de acum incolo el va fi copilul tau.
Toate aceste detalii greu de inteles chiar si pentru un om matur si dureroase mai ales pentru un copil, trebuie explicate micutului cu calm si tact, pentru ca doar asa el va avea mai putin de suferit.
De-a lungul anilor in care copilul va cere explicati in legatura cu originea lui, ideea de baza este aceeasi: raspunde fara teama si anxietate la orice intrebare, fa-l sa inteleaga ca tu vei fi mereu langa el si il vei sprijini, ajuta-l sa aiba incredere in el aratandu-i cum stii mai bine cat de mult il iubesti.
Este datoria solemna a parintilor sa demonstreze ca familia este formata din persoane care au grija una de alta, cu parinti care isi iubesc copiii indiferent de originea lor, parinti care ii cresc si comunica cu ei. Astfel, cei mici vor avea un sentiment de stabilitate si incredere, fiind pregatiti sa infrunte viata si rautatile ce vor aparea indubitabil in urma aflarii faptului ca cel mic este adoptat.