Apelul a fost făcut de către prof. univ. dr. Radu Vlădăreanu, președintele Societății de Obstetrică și Ginecologie din… ]]>
Mituri despre autism există încă. Ele apar din neînțelegerea unui mod atât de particular de a fi precum este viața unui autist. Am crezut și eu în ele, dar le-am dărâmat pe rând cu David de cât mergem la braț cu autismul. Miturile sunt duse mai departe de oameni care habar nu au ce este autismul, de falși experți și de persoane superficiale.
Când „gura lumii” ia locul științei, n-are cum să iasă ceva bun. Miturile…
Cînd vorbesc despre memorie, adulții se gândesc la imagini mentale și noțiuni foarte precise, ca atunci când răspundem la întrebări precum: ”Îți amintești restaurantul de la nunta noastră?” sau ”Ții minte cănd este ziua mamei tale?” Dar studiile recente din neuroștiințe arată că memoria se referă la mai mult decât simple imagini pe care le chemăm în minte din trecut. Nora Newcombe, profesor de psihologie la Temple University și co-director la Infant & Child Laboratory din SUA, arată că există două tipuri de memorie pe termen lung: memoria explicită și memoria implicită.
Amintirile sugerate mai sus intră în primul tip de memorie, sunt asociate cu un anumit timp și spațiu și cer un efort coștient de rememorare. Un exemplu este memoria autobiografică, prin care dăm un fir cronologic și narativ vieții noastre, putând să spunem cine suntem și să redăm amintiri din diferite etape de viață. Memoria implicită nu vorbește despre evenimente specifice, ci despre o colecție întreagă de emoții și trăiri fulgurante, care pot fi readuse spontan în minte de anumite arome, parfumuri sau atingeri, de diferite circumstanțe care ne activează subconștientul. Iar acest tip particular de memorie este specific copiilor în primii ani de viață.
În primii doi ani de viață, copiii au o memorie implicită
Pentru că Eul său nu este încă format, iar granițele între ființa proprie și lume sunt încă neclare, copilul mic trăiește în imediat, în universul senzațiilor și al emoțiilor primare, al fuziunii cu persoanele iubite și al unui caleidoscop de imagini, sunete și simțăminte. Această memorie implicită este predominantă până în jur de 6-7 ani, făcând ca amintirile copilului să nu aibă o formă precisă, să nu poată fi localizate clar în timp și spațiu și delimitate în evenimente precise. Este ceea ce se cheamă ”amnezia copilăriei” sau ”amnezie infantilă”. Memoria explicită începe să se dezvolte după vârsta de 3 ani, iar de la 7 ani încolo devine principalul tip de memorie, ca și la adult.
Aceasta nu înseamnă că un copil de 3- 4 ani nu-și amintește cum îl cheamă, cine sunt părinții lui sau cum a fost dimineață în parc, că nu are nici un reper biografic. Pur și simplu, după vârsta de 7 ani, multe dintre lucrurile pe care le-a făcut copilul în primii ani de viață încep să se șteargă. Este un fenomen psihologic misterios, insuficient explicat. Astfel, în cadrul unei cercetări privind amnezia infantilă, s-a demonstrat că, dacă pui întrebări unui copil de 5-7 ani despre ce făcea când era foarte mic (2-3 ani), își amintește mai mult de 60% dintre evenimentele auto-biografice, chiar dacă într-o manieră schematică și fără nici o evaluare critică. Acest procent scade foarte mult, pe măsură ce creștem. Deja un copil de 9-10 ani nu-și mai amintește nici 40% dintre evenimentele trăite în prima copilărie. Interesant este faptul că acei copii care au vorbit mai mult cu mamele când erau mai mici despre amintirile lor și au dat mai multe detalii, își reamintesc mai bine anumite perioade decât cei care nu au fost stimulați să vorbească.
Copiii nu-și amintesc imagini, ci emoții din primii lor ani de viață
De fapt, chiar și această afirmație este improprie, căci nu se poate vorbi despre o amintire efectivă, ci, mai degrabă, despre o impresie generală, de confort și siguranță, versus teamă și insecuritate care marchează copilăria timpurie. Dacă încercăm să regăsim imagini din primii noștri ani, vor fi foarte puține, disparate, imposibil de localizat la o anumită vârstă, dar senzația legată de acestea ne poate reveni pe căi subtile, Astfel, așteptările noastre ca lumea să fie un loc amenințător sau, dimpotrivă, un spațiu de încredere și protecție se leagă de impresii foarte vechi, pe care le-am trăit la începutul vieții noastre. Acea viziune care ne definește, făcându-ne pe unii optimiști și plini de încredere, pe alții precauți și temători în relații își are rădăcinile în primele noastre experiențe. Memoria implicită ne poate aduce un sentiment de familiaritate, de spaimă sau de tirstețe în anumite locuri și contexte, deși avem senzația că nu am mai fost niciodată acolo sau nu am mai trăit niciodată acel lucru. Așa că este important să dăm atenție nu numai amintirilor precise, pe care le putem ordona de-a lungul vireții noastre, ci și senzațiilor profunde, greu de definit ce ne influențează în fiecare clipă și care pot fi mărci ale memoriei implicite, din prima copilărie.
Cu alte cuvinte, un copil își amintește din primii ani de viață doar frânturi de imagini, în special legate de evenimente care au trezit o emoție puternică. Teama pe care am simțit-o când eram foarte mici ori anumite traume pot fi fixatori puternici de memorie, astfel încât regăsim, ca prin ceață, un moment în care ne-am lovit foarte tare, o situație în care ne-a fost foarte frică sau ne-am simțit abandonați. Momentele foarte calde, petrecute cu părinții, pot rămâne întipărite în cotloanele cele mai profunde ale minții. Dar, adevărata memorie a copilului mic nu are astfel de contururi precise, ci se inscripționează în felul profund în care percepem lumea și în emoțiile noastre cele mai vechi, care ne iau prin surprindere câteodată.
Copiii mici își pot forma false amintiri
De exemplu, copilul tău nu-și amintește, bineînțeles momentul nașterii și primele luni de viață, dar vorbindu-i foarte des despre evenimente de când era bebeluș, îi poți crea imagini foarte puternice în minte, care mai târziu pot să revină ca și cum ar fi propriile sale amintiri.
„Devin parte din memoria lor”, arată Newcombe. „Într-un anumit sens, acestea sunt amintiri false, pentru că nu le-au experimentat, dar și adevărate, pentru că s-au întâmplat”. Este ca și cum cei mici s-ar împărtăși dintr-o memorie colectivă, a părinților și a întregii familii, dându-i o formă personalizată.
Newcombe arată că, în experimente, cercetătorii au descoperit că este posibil să introducă detalii false în amintirile oamenilor. „Este bine și rău că amintirile noastre sunt atât de plastice. Putem încorpora lucruri noi, dar trebuie să ne amintim că memoria noastră nu este infailibilă.” Cu alte cuvinte, nu tot ceea ce ne amintim s-a întâmplat, în mod obligatoriu și în realitate. Nu este de mirare atunci că unii dintre noi ne reamintim, din copilăria timpurie, lucruri care țin de domeniul fantasticului. Dacă înmagazinăm în memoria noastră poveștile spuse de diferite persoane, care ne-au impresionat foarte tare în fragedă copilărie, acestea pot reveni când suntem adulți ca niște adevărate amintiri.
Poți întări amintirile pozitive ale copilului
Dacă îți dorești să conservi în memoria copilului tău amintiri semnificative, este necesar să folosești o strategie în acest sens. Nu este de ajuns să aștepți ca o amintire, oricât ar fi de frumoasă, să se fixeze de la sine. Încă de când copilul a deprins limbajul și până să se instaleze amnezia infantilă, este bine să vorbești mereu cu el despre lucrurile frumoase pe care le-ați făcut împreună, să-i ceri să-ți dea detalii despre acțiunile și sentimentele sale,s te ajuți de filme și poze pentru a-i dezvolta capacitatea de memorare. Amintirile încărcate de emoții au mai multe șanse să rămână întipărite, mai ales dacă le readuceți frecvent și intenționat în discuțiile cu copilul. ”Atunci când au avut părinți care le-au vorbit cu căldură despre trecut, tinerii adulți și-au amintit mult mai mult din viața timpurie.”, arată Carole Peterson, cercetător în cadrul Canada’s Memorial University din Newfoundland.
Așa că, data viitoare când te uiți la preșcolarul tău și te gândești, „nu își va aminti niciodată acest lucru”, ai, probabil, dreptate. Însă, te poți mângâia cu faptul că, deși nu reține evenimentele și imaginile, își va aminti lucrurile importante care îi fac pe oameni mai buni: că părinții au grijă de el, că lumea este un loc frumos și viața este distractivă.
Surse: https://www.fatherly.com; https://www.scientia.ro ; https://www.ncbi.nlm.nih.gov ;
https://templeinfantlab.com