Connect with us

Copilul tau

Prima dezamăgire în dragoste. Cum poți fi alături de copilul tău adolescent.

Martha Denisa

Published

on

prima dezamagire in dragoste

Prima dezamagire in dragoste? E un moment în care copilul are mare nevoie de părinții lui și sprijinul lor
Este greu, ca părinte, să observi cum copilul tău, cândva interesat doar de jucării, a ajuns să aibă o primă relație. Și, odată cu aceasta, să devină din ce în ce mai secretos, ușa de la cameră să fie ferecată cu șapte lacăte iar calea spre o discuție deschisă să pară a fi de nerăzbătut. Totuși, o primă relație este de cele mai multe ori urmată și de prima dezamăgire în dragoste. Pentru aceasta vor avea cu certitudine nevoie de sprijinul nostru emoțional.
Chiar dacă aceste prime relații nu sunt la fel de profunde ca cele formate de doi adulți și durează mai puțin, ele sunt cât se poate de reale și intense pentru copiii noștri. Durata scurtă a unei relații între adolescenți înseamnă și faptul că odată apărută îndrăgostirea, după colț se află și despărțirea. Pentru a-i ajuta să o depășească pe acesta din urmă trebuie să fim pregătiți ca părinți.
Educatorul Al Vernacchio, care de mai bine de două decenii predă elevilor de liceu educația sexuală, deci îi vede zilnic în contexte în care noi nu îi cunoaștem, oferă câteva informații utile cum să le fim alături copiilor noștri când trec prin prima dezamăgire în dragoste.
Cum să le vorbești copiilor despre teme de actualitate pentru vârsta adolescenței și preadolescenței, dar greu de abordat pentru noi, părinții, află din cartea lui Vernacchio ”Educația sexuală la adolescenți – Ghid pentru părinți”, apărută la editura Totul Despre Mame.
Cum pornim discuția
Vernacchio consideră că după încheierea unei relații oamenii trec prin faze emoționale foarte asemănătoare cu cele ale durerii simțite la pierderea unei persoane dragi. De aceea, autorul se inspiră din modelul psihiatrului Elisabeth Kubler-Ross pentru etapele durerii și le adaptează pentru etapele despărțirii.
În același timp, modelul sugerat creează un bun cadru pentru o conversație cu adolescentul care trece prin prima dezamăgire în dragoste și îl ajută să înțeleagă că ceea ce simte este normal și că emoțiile lui sunt justificate.
8 etape ale durerii și ale vindecării după o despărțire
1. Negare. Este perioada când unul sau ambii parteneri deși știe/știu că relația este în dificultate, preferă să nu vorbească deschis despre aceasta, din dorința de a nu agita apele. Când în realitate, un dialog deschis poate încă da ocazia partenerilor să lucreze la această relație și deci să o salveze.
2. Furie și confuzie. Inițiatorul începe să observe micile ciudățenii și capricii ale celuilalt, care cândva erau chiar drăguțe, sau nu reprezentau o problemă, iar acum încep să calce pe nervi. Pe de altă parte, celălalt partener este luat prin surprindere de schimbarea de comportament a inițiatorului și poate la rându-i avea izbucniri de furie.
3. Negociere. Putem rezolva problema. Este momentul când ambii recunosc că relația e în dificultate și devine înfricoșător nu doar pentru cel părăsit, ci chiar și pentru inițiator. De aceea este stadiul în care relația poate fi refăcută dacă ambii își doresc la fel de mult acest lucru. Dar sunt și situații în care cel părăsit încearcă din răsputeri să lipească la loc cioburile sparte recurgând la amânare și negociere. Este nevoie de acordul amândurora ca să rămână împreună, dar pentru despărțire este suficient doar unul să vrea asta.
4. Recunoaștere și îndurerare. Aceasta este etapa în care negarea s-a sfârșit și cel puțin unul dintre parteneri recunoaște că relația s-a sfârșit. Este și etapa când durerea se simte acut și profund. Și, în plus, este etapa în care părinții află cel mai adesea de problema copilului, pentru că în stadiile anterioare copilul încă e convins că se poate descurca singur, nu are nevoie de sfaturi sau o vorbă bună de la părinți – ”eu știu cel mai bine”.
De aceea este bine să le spunem copiilor în aceste momente că ceea ce simt este perfect normal și că această durere dovedește că au avut sentimente reale pentru iubitul/a de care s-au despărțit. Cel părăsit suferă durere mai acută, pentru că există și sentimentul de abandon și de frustrare că nu a fost suficient de bun pentru a-și păstra partenerul/a alături. Dar și cel care părăsește se confruntă cu un anumit nivel de durere. Ambii au nevoie de sprijin din partea părinților în aceste momente de vârf emoțional.
5. Evaluare. Ce-a mers prost. ”Un soi de autopsie emoțională” – o numește Vernacchio. Persoana care a inițiat despărțirea poate începe să simtă regret – recunoscând că au existat și aspecte bune ale relației, nu chiar totul a fost îngrozitor. Pentru cel care a primit vestea ca pe o surpriză este momentul pentru a analiza ce nu a mers tocmai grozav.
Este etapa în care copilul își poate da seama că relația a fost idealizată în mintea lui și că despărțirea poate avea niște beneficii neașteptate. De exemplu, mai mult timp disponibil pentru interesele proprii și pentru prieteni. Dar și faptul că pot fi mai liniștiți decât au fost în ultima perioadă, cât au traversat stadiile anterioare despărțirii. Ca părinți îi putem sprijini, cu delicatețe, să vadă aceste avantaje.
6. Nu mai sunt aceeași persoană – este faza reconectării la vechiul sine. Ocazie cu care adolescentul își descoperă propria personalitate în afara relației și devine mai atent la ceea ce își dorește, fără legătură cu preferințele celuilalt. O descoperire a autenticității. Din nou, un ghidaj și ajutor de la părinți în această perioadă poate fi benefic deoarece majoritatea sunt încă în stadiul de formare a unei identități.
7. Nu există cale de întoarcere. În această etapă persoana acceptă că a fost un lucru bun că relația s-a încheiat. Despărțirea nu a fost o greșeală. De aceea, suportul părinților în acest stadiu este de a-l ajuta pe copil să observe și să înțeleagă de ce o relație care nu funcționează este mai bine să nu continue, copiii trebuie asigurați că în timp viața devine mai bună și că fericirea înseamnă să mergi înainte și să-ți deschizi din nou inima.
8. Pace. Este stadiul în care cei doi foști iubiți pot interacționa fără resentimente. Pentru aceasta este nevoie de multă maturitate emoțională pe care nici unii adulți nu o ating. Totuși, rolul părinților este să le explice copiilor cât de important este să nu dea curs tentației de a se răzbuna și de a răni (mai ales într-o lume în care aceasta se poate face foarte ușor prin rețelele sociale, cu zvonuri sau fotografii compromițătoare).
Cum își pot da seama copiii noștri că o relație nu merge?
La lecția sa despre dragoste și relații, Vernacchio explică elevilor care sunt semnalele că o relație nu funcționează. Printre indicii sunt sarcasmul, tachinarea sau faptul că iubitul/a mai degrabă te critică decât să te complimentează. Acestea sunt comportamente care pot evolua către un sfârșit al relației.
Nu în ultimul rând, părinții le pot spune copiilor că relațiile nu durează pentru totdeauna, mai ales cele din liceu și este normal să fie așa. În același timp, ele ajută adolescenții să acumuleze experiența necesară pentru a ști în timp ce relații li se potrivesc și care sunt toxice pentru ei.
Despre cum să vorbiți cu adolescenții voștri despre sex puteți citi în cartea lui Al Vernacchio Educația sexuală la adolescenți – Ghid pentru părinți. Cartea poate fi cumpărată de AICI.
 

Source link

Copilul tau

Copilul se teme de întuneric? Renunțați la replici gen „Nu are de ce să îți fie frică”. Cu ce le înlocuiți

Martha Denisa

Published

on

Copilul se teme de întuneric? Renunțați la replici gen „Nu are de ce să îți fie frică”. Cu ce le înlocuiți

Frica de întuneric la copil este adevărul lui. Aveti mare grijă ce limbaj folositi ca să îl liniștiți, vă recomandă psihologul
Frica de întuneric la copii. Când copilul te cheamă noaptea lângă el iar și iar ai putea crede că exagerează, că teama lui nu e justificată ori că te manipulează. E bine de știut că frica de întuneric la copil este adevărul lui.
Când apare frica de întuneric la copii?
Copiii nu se nasc cu frică de întuneric. Altele sunt fricile înnăscute: frica de înălțime și frica de zgomote puternice. Începând cu vârsta de 3 ani, pe măsură ce creierul se dezvoltă micuții încep să creeze și chiar să povestească lucruri nemaiauzite și ne uimesc cu poveștile lor.
Au o imaginație bogată și cu greu fac distincția între ceea ce este adevărat sau nu. Cel puțin până aproape de vârsta de șase ani cred în Moș Crăciun, Zână Măseluță și Iepurașul de Paște. De ce n-ar crede și în monștri, fantome ori în Bau-Bau?
Copilăria este locul unde se naște gândirea magică. Imaginația are un rol cheie în dezvoltarea copiilor fiindcă îi ajută să înțeleagă realitatea de zi cu zi.
Frica de întuneric la copii. Cum și de unde vine?
Teama de întuneric a unui copil poate fi dobândită prin experiențele de viață, poate fi moștenită, indusă sau copiată de la frații mai mari ori de la rude.
Frică indusă
Replici de genul „Acolo e Bau-Bau, mami! Nu avem voie! Hai, vino la mine, puiule!”, când copilul vrea să intre în baie singur, pe întuneric, poate cauza frica.
Frică dobândită în urmă unor experiențe
Copilul doarme liniștit iar în casă se aude la un moment dat un zgomot puternic. Se trezește speriat, plângând, țipând. E posibil ca de acum încolo să asocieze întunericul cu această experiență și chiar să dezvolte o adevărată fobie.
Un rol similar îl joacă televizorul sau calculatorul unde copilul poate fi expus unor sunete și imagini tulburătoare pentru mintea lui fragedă. Manipularea în mediul online este frecventă și poate lăsa urme adânci în conștiința unui copil.
Frică moștenită
Dacă unul dintre părinți preferă lumina în locul întunericului sau mai bine spus chiar îi este teamă de întuneric există riscul ca și copilul să dezvolte această teamă și chiar să o ducă la extrem. Să ne amintim că suntem primul exemplu de conduită în viața copilului nostru și chiar dacă nu-i vorbim despre emoțiile noastre, el știe și simte ce simțim și noi.
Frica poate fi contagioasă
În preajma unui copil sunt atât adulți cât și copii. Dacă unul din frații mai mari are frică de întuneric și cere mereu ca veioza să rămână aprinsă atunci când merge la somn e posibil ca și copilul mai mic să pretindă același lucru deși el nu trăiește pe propria piele această angoasă. Acesta este un comportament copiat care se poate transforma facil într-o teamă obsedantă.
Frică este o emoție naturală și sănătoasă
Frica nu este o emoție pozitivă, dar nici negativă. E doar o emoție trecătoare care are rolul benefic de a ne semnala un pericol, o amenințare și de a ne pregăti pentru a face față unei situații primejdioase. Frica este o reacție automată venită din instinct așa că nu-l poți acuza pe copilul căruia îi e frică de întuneric că emoția lui nu e validă.
Stai! Luptă! Fugi! Astea sunt cele trei variante pe care le avem la dispoziție atunci când suntem cuprinși de teamă. Orice am alege are menirea să ne salveze și este cea mai bună soluție de moment găsită de creierul nostru. Când există teamă creierul limbic (partea din creier responsabilă de emoții) preia controlul iar neocortexul (partea din creier responsabilă cu rațiunea) este anulată. E bine de reamintit că un copil se bazează mai mult pe ceea ce simte și mai puțin pe ceea ce știe. Frica de întuneric nu este o exagerare, nu este nici manipulare.
Frica de întuneric la copii. Jucați-vă cu Întunericul!
Chiar dacă tinzi să crezi că frica de întuneric a copilului tău este exagerată și că uneori vrea doar să te manipuleze pentru a te convinge să mai dormi încă o noapte alături de el, adevărul este că nu te poți juca cu emoțiile lui.
Gândește-te că și tu, adult fiind te temi încă de multe lucruri care pentru alții par banale. Amintește-ți de propria copilărie și spune-i și copilului tău că și ție ți s-a întâmplat odinioară și că ai reușit să depășeșți acea perioadă.
Ascultă-ți copilul!
Pentru ca un copil să recâștige încrederea și siguranța personală are nevoie să știe că nu este singur. Lasă-l să-ți povestească exact la ce se gândește atunci când e cuprins de panică și identifică sursa fricii lui. Asigură-l că îl crezi, că îl înțelegi și niciodată nu-i spune: “n-ai de ce să-ți fie frică!” Adevărul lui e diferit de adevărul tău! Frică lui e reală și e puternică. Uneori e mai puternică decât el și tocmai de aceea va plânge de cele mai multe ori pentru că se simte mic și neputincios.
Îmbrățișează-l!
Lasă-l să stea lipit de tine atâta timp cât are nevoie. Liniștește-l, alintă-l, cântă-i! Oferă-i liniștea și confortul de care are atâta nevoie. Vocea caldă a mamei face întotdeauna minuni. Povestește-i o întâmplare haioasă și ajută-l pe moment distrăgându-i atenția. Nu e momentul să apelezi la rațiune.
Jucați-vă cu Întunericul!
În timpul zilei, când copilul este liniștit roagă-l să-și deseneze teama pe o coală de hârtie pe care apoi o mototoliți și o aruncați împreună la gunoi.
Inventați un joc care să se desfășoare ziua dar într-o cameră întunecoasă sau într-un cort improvizat. Aveți grijă să îi oferiți copilului siguranța de care are nevoie și în același timp să găsească resurse pentru a se obișnui cu întunericul. Folosiți-vă de o lanternă pe care treptat o stingeți mai des și o aprindeți mai rar.
Frica de întuneric la copii. Rugați-l pe cel mic să joace rolul unui copil curajos care povestește cum a depășit el teama de întuneric.
Ajutați-l să-și aleagă un obiect pe care să-l investească cu puteri magice. Păturica sau ursulețul de pluș îl pot face invizibil și vor acționa ca un scut de protecție în cursul nopții.
Dacă este posibil rugați-l pe prietenul cel mai bun al copilului dvs. să vină în vizită și eventual să rămână peste noapte. Momentele petrecute împreună de către cei doi copii pot anula definitiv frica de întuneric, de monștri sau de fantome. Bucurându-se de experiențe frumoase în timpul serii copiii vor face alte asocieri cu întunericul la nivel mental astfel această experiență poate fi rescrisă.
Înfruntați împreună frica!
Când mergeți în camera copilului și el vă va spune că îi este teamă cu adevărat încercați să vă amintiți împreună o întâmplare în care el sau un personaj animat a dat dovadă de curaj. Puneți accent pe felul cum a gândit, cum a acționat și mai ales cum s-a simțit atunci când a reușit ceea ce și-a propus.
Dați-i curajului un nume, o culoare, o formă! Rugați-l să se gândească la acea culoare sau la numele ales atunci când îi este frică. Stabiliți chiar o formulă magică pe care să o repete în momentele dificile. “Totul este bine! Am albastru cu mine!” sau “Sunt liniștit, sunt fericit, sunt curajos. Eu sunt Superman!”
Frica de întuneric la copii. Tehnici recomandate pentru a o depăși
Rostiți aceste cuvinte împreună apoi rugați-l să o facă singur! Vocea caldă și liniștită a părintelui îi va da copilului certitudinea că este în siguranță. În plus îi va rămâne în memorie pentru mulți ani de acum înainte!
Fii alături de copilul tău, ascultă-l și vorbește-i așa cum ai face cu un alt adult care îți este prieten. Problemele adulților sunt cu adevărat importante dar să ne amintim că și copiii au un univers al lor unde trebuie să înfrunte o mulțime de provocări.
Dacă vei accepta că adevărul tău nu este adevărul copilului, dacă vei accepta că cel mic nu are intenții ascunse, că nu exagerează și nici într-un caz nu vrea să te manipuleze atunci îl vei putea susține în lupta lui cu acest monstru nevăzut până când el va dispărea complet din viața voastră.
Frica de întuneric e un lucru cât se poate de firesc așa că nu ar trebui sub nicio formă să-i induci sentimentul de vinovăție sau de inadecvare. E suficient că el se simte frustrat, neputincios și uneori rușinat.
Dacă se întâmplă să povestești despre teama lui unui alt adult alege-ți cu grijă cuvintele și asigură-te că mesajul auzit de copil este interpretat corect. O replică de genul: „Pe zi ce trece, este tot mai curajos! A înțeles că frica este doar o emoție. Noi învățăm acum cum să ne jucăm cu ea! Chiar o vom trimite în vacanță într-un loc îndepărtat!”
Copilul este la vârsta gândirii magice așa că apelează la o baghetă magică pentru a face frica să dispară.
„Curajul înseamnă rezistență la frică, stăpânirea fricii, nicidecum absența fricii.” Mark Twain

Source link

Continue Reading

Copilul tau

Află cum poţi să previi tulburările de alimentaţie la copilul tău – Totul Despre Mame

Martha Denisa

Published

on

tulburările de alimentație

Tulburările de alimentaţie sunt tulburări majore ale comportamentului alimentar, persoana fiind preocupată excesiv de propria greutate corporală. Datele statistice arată o creştere alarmantă a tulburărilor de alimentaţie la copii şi adolescenţi. Astfel, în perioada 1990-2006 spitalizarea copiilor sub 12 ani care au probleme de alimentaţie a crescut la 119%. Cum recunoşti tulburările de alimentaţie, ce greşeli fac părinţii cel mai adesea şi ce poţi face pentru a-ţi proteja copilul, afli în cele ce urmează.
Care sunt tulburările de alimentaţie la copii şi adolescenţi
Cele mai cunoscute tulburări sunt anorexia şi bulimia. Anorexia constă într-o înfometare autoimpusă şi o preocupare excesivă faţă de propria greutate corporală, precum şi o teamă de a lua în greutate. Copiii anorectici au sub 15% din greutatea recomandată pentru vârsta lor. Totodată persoanele care suferă de anorexie au o imagine deformată asupra propriului corp. Această tulburare se poate întâlni inclusiv la sugari, încă din prima săptămână de viaţă. Se estimează că, în copilărie, prevalenţa anorexiei este de 1-5%.
Bulimia constă în mâncatul excesiv, urmat de eliminarea hranei prin inducerea stării de vomă. Copilul mănâncă fără discriminare, fie că îi este foame, fie că nu. Este vorba de o nevoie imperioasă de a-şi umple gura. Acest comportament poate fi însoţit de vinovăţie sau de dezgust faţă de propria persoană sau faţă de propriul corp.
Obezitatea constă într-un excedent în greutate de cel puţin 20% în raport cu media normală. La copii există două perioade predilecte pentru obezitate: primul an de viaţă sau preadolescenţă (10-13 ani).
Mâncatul selectiv constă în refuzul unui anumit aliment. De exemplu, copilul refuză să mănânce alimente fibroase (gen fasole verde, praz). Este un comportament temporar, care se întâlneşte mai ales între 18 luni şi 3 ani.
Pica este nevoia de a mânca substanţe necomestibile, cum ar fi cretă, iarbă, nisip. Această tulburare apare după perioada normală (4-10 luni) în care copilul duce totul la gură, ca modalitate de cunoaşte a lumii. Se întâlneşte la copiii care suferă de carenţă afectivă sau de abandon.
Cum recunoşti tulburările de alimentaţie
Ca să identifici tulburările de alimentaţie la copii este destul de dificil, mai ales pentru că se manifestă destul de diferit de la un caz la altul. E bine de ştiut că, în mod normal greutatea, unui copil trebuie să crească, nu să scadă. Deşi de cele mai multe ori tulburările de alimentaţie apar mai mult la fete, băieţii nu sunt nici ei feriţi. Iată câteva indicii care te ajută să recunoşti tulburările de alimentaţie la copii şi adolescenţi:

Teama de a se îngrăşa
Evitarea anumitor alimente sau refuzul de a mânca
Calcularea caloriilor
Preocupări legate de mâncare
Regurgitarea
Mâncatul pe ascuns, de obicei noaptea
Micşorarea porţiilor
Exerciţii fizice sau sport în mod excesiv
Rezerve de mâncare
Furie atunci când i se oferă mâncare
Oprire din creştere

Ce greşeli frecvente fac părinţii
Cauzele tulburărilor de alimentaţie sunt multiple. Ele pot fi genetice, psihologice, sociale. Familia poate şi ea contribui la apariţia acestor probleme. Cele mai comune  greşeli ale părinţilor, care  duc la apariţia tulburărilor alimentare sunt următoarele:
– Fac comentarii răutăcioase sau glume pe seama dimensiunilor corpului copilului sau ale altor persoane din jur
– Acceptă glume din partea altor persoane legat de felul în care copilul arată
– Insistă ca micuţul să mănânce tot din farfurie, tot timpul, şi folosesc pedepse şi recompense în acest sens
– Părinţii decid când copilul trebuie să mănânce şi nu îl învaţă să recunoască singur semnalele prin care propriul lui corp îi spune că îi este foame.
– Apreciază dietele, ţin diete, vorbesc frecvent despre dimensiunile corpului şi măsurile hainelor
– Apreciază că persoanele slabe sunt sănătoase şi frumoase
– Cataloghează mâncarea ca fiind bună sau rea.
– Uită că modalitatea cea mai frecventă de învăţare  pentru copil este imitarea părintelui.
Cum îţi ajuţi copilul care are o tulburare de alimentaţie
Dacă copilul tău a fost diagnosticat cu anorexie sau bulimie, rolul tău ca părinte important este foarte în susţinerea lui pentru a-şi reveni. Astfel, e bine să încerci să afli cât poţi de multe despre respectiva tulburare. Fii sincer în legătură cu ceea ce simţi şi încurajează şi copilul să fie la fel. E de preferat că eviţi discuţiile despre cum arată copilul, chiar dacă e vorba despre a-i face un compliment. Ajută-l să îşi construiască încrederea în sine bazându-se pe alte valori: felicită-l pentru rezultatele de la şcoală, pentru cum s-a descurcat la un meci, de exemplu.
Implică-l în pregătirea meselor, mergeţi împreună la cumpărături, stabiliţi împreună meniul zilei.
În timpul meselor nu te concentra prea mult asupra copilului, ci asupra propriei tale farfurii. Pregătirea mâncării şi concentrarea asupra propriei farfurii sunt modalităţi care ajută la dezvoltarea capacităţii de a fi conştienţi în preajma mâncării şi în privinţa obiceiurilor alimentare, atenţionează şi Andy Puddicombe în „Ghidul Headspace pentru mâncatul conştient”, pe care îl poți comanda online AICI.
După masă, propune activităţi în familie, astfel încât să îi distragi atenţia de la a face exerciţii fizice sau de la a vomita.
În plus, evită ameninţările, învinovăţirile, nu îi critica obiceiurile alimentare. E bine să reţii că persoanele cu tulburări de alimentaţie nu simt că au control asupra propriei vieţi. Iar a le forţa să mănânce le face mai mult rău decât bine.
Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.
Foto: Guliver

Source link

Continue Reading

Copilul tau

Reguli de viață în autism impuse de un copil cu diagnostic fără leac – Totul Despre Mame

Martha Denisa

Published

on

Reguli de viață în autism impuse de un copil cu diagnostic fără leac - Totul Despre Mame

Copilul ăsta m-a făcut să iubesc autismul, cu toate că mi-a schimbat toate regulile de viață!
Reguli de viață în autism. Continuăm „manualul de instrucțiuni” început săptămâna trecută cu alte 50 de reguli pe care familia mea le respectă de dragul lui David. Nimic nu este simplu cu un astfel de diagnostic, lumea este uneori cu susul în jos, dar noi am învățat să trăim și așa. Dacă ajungi să înțelegi autismul, să-i descoperi resorturile după care funcționează, să înțelegi de ce apare o criză, de ce copilul refuză un anumit lucru, restul vine de la sine!
Reguli de viață în autism, la școală
51. Am mai povestit de traseul lui educțional în episoadele anterioare. Cert este că la școală trebuie să fim primii! Chiar dacă încep cursurile la 8, noi ajungem pe la 7.20 cel târziu. Primul lucru pe care-l facem absolut în fiecare zi este să mergem la covrigăria din stația din fața școlii să luăm ștrudel cu brânză dulce și stafide și covrig cu susan. Apoi stam să dăm binețe profesorilor care vin, ne mutăm în clasă să întâmpinăm colegii!
52. David nu suportă soneria, ce-i drept e destul de isterică dacă te prinde pe hol. Eu sau fetele cu care își petrecere pauzele trebuie să fie atente să fie David în clasă când se sună!
53. În ficare pauză mănâncă ceva. Mereu altceva. Dacă nu termină de mâncat, aruncă sandvișul sau punga cu cronțănele, pentru că n-o mai vrea și în pauza următoare! Când era mai mic cu greu a înțeles de ce nu poate mânca și-n ore!
54. La ore, acum în gimnaziu, fiind eu cu el în bancă, reușește să se concentreze cele 50 de minute, dar de pe la și jumate începe numărătoarea inversă. „Cât mai e până se sunăăă?” În general, nivelul optim de concentrare al lui David este undeva la 20-25 de minute.
55. Scrie cu litere de tipar, scrie la calculator, scrisul de mână a rămas un mare mister pentru el. Are afectată motricitatea fină, a ținut un pix corect în mânuțe abia după 10 ani. Scrie încet, în ritmul lui, pe care eu ca însoțitor și profesorii lui i-l respectăm!
56. Până la 10 ani folosea pentru scriere doar carioci din cele groase, care nu produc niciun sunet la atingerea colii de hârtie. Pe lângă neputința de a scrie corect cu un instrument de scris ne-am luptat ani de zile cu hipersensibilitatea la astfel de sunete.
57. Nici acum, în clasa a șaptea fiind, nu suportă ca cineva lângă el în clasă să scrie un un creion, cu o cariocă subțire, să taie hârtia cu o foarfecă. Își acoperă imediat urechile și are o grimasă evidentă! Și la pensule trebuie să fiu atentă când le aleg, unele sunt chiar evervante, dacă nu au părul moale!
58. Dacă eu nu aș mai fi cu el în clasă, cred că n-ar mai merge la școală. În primul rând pentru că îi traduc „din română în română” ce se întâmplă la fiecare oră și-n al doilea rând pentru că eu am fost și am rămas „zen-ul lui”. Se simte în siguranță dacă sunt cu el, are încredere, dă ce e mai bun din el. Dacă a ieșit cât de cât din negura autismulului știe că a făcut-o de mână cu mine!
59. Singura oră la care n-are nevoie de mine este sportul, ora pe care o așteaptă cu drag toți copiii!
60. Dacă s-a mai nimerit vreun profesor care vorbea în clasă mai răspicat, fiu-meu intra imediat în panică: „De ce țipă la copiii mei? De ce nu e bun? Vorbesc cu doamna director să îl/o dea afară! Toți profesorii trebuie să vorbească calm cu copiii!”
La școală copiii îl tratează pe David ca pe unul de-al lor!
Reguli de viață în autism, la biserică
61. Fată de preot fiind eu, am încercat să-l duc de mic pe David la biserică. Nu am reușit niciodată să-l țin mai mult de 15 minute, pentru că începe cu întrebările. Nu mi-a zis nimeni niciodată nimic, dar lumea vine acolo să-și găsească liniștea, și nu vreau să atrag atenția asupra noastră în timpul slujbei.
62. Îi place să meargă atunci când e biserica goală, cântările bisericești îmi spune acum, mare fiind, că i se par triste. Dacă mai nimerim la o biserică ce are mai mulți preoți nici nu intră în timpul slujbei. Cred că și tonalitatea, volumul sunetului, cu numai ritmicitatea lui, îi deranjează.
63. I-a plăcut la biserică la Blejești, unde este fratele meu preot, i-am mai plăcut la biserica la care profesorului de religie este diacon. Posibil că caute repere cunoscute ca să se „împrietenească cu locul”. De asemenea, merge cu plăcere alături de colegii săi să se împărtășească la biserica de lângă școală, în gașcă toate le face mai bine!
64. Acum, că reușim să comunicăm destul de bine, l-am rugat să-mi spună cinstit care e treaba cu biserica. Ce-l deranjează atât de mult. Răspunsul lui David a sunat cam așa: „Mi se pare că la biserică oamenii sunt prea triști, serioși și nu zâmbesc. De ce nu sunt veseli și fericiți oamenii în biserică? Și de ce trebuie să stea câteodată în genunchi? Eu nu cred că Dumnezeu vrea să fie oamenii triști! Și nu îmi place sunetul din biserică. Mă face să plâng muzica de acolo!” Bine măcar că am o explicație pertinentă de la care să încep să construiesc desensibilizarea.
65. I-am arătat și alte religii, alte biserici, cu ajutorul filmulețelor pe youtube. I-au plăcut cele catolice, că au orga aceea mare (dacă mă întrebați pe mine, eu de acel sunet mă cam sperii) și a fost dat pe spate de bisericile Gospel. Da, cele din America, cu pastori care cântă și dansează, în care toți strigă „Haleluia!”, bat din palme și râd cu gura până la urechi. M-a pus să caut în București o biserică Gospel, n-avem din păcate! Lasă-l așa, ortodox!
66. Cert este că David crede în Dumnezeu, știe că este singura entitate perfectă, știe că binele din viața lui vine de la El. E un început bun!
Reguli de viață în autism. Ziua în care și-a cumpărat pălăria roșie de la bâlci de la Frăsinet, alături de singurii lui prieteni de la acea vreme.
Ce reguli are când e vorba de hainele lui
67. A fost o vreme în care nu-i păsa cu ce îl îmbrac, dacă-l îmbrac, nu l-ar fi deranțat să plece în chiloți și papuci de acasă, pentru că nu-și conștientiza nici propriul corp. Acum a dat-o în extrema cealaltă. „Eu trebuie să am haine rafinate și elegante!”

68. Hainele lui trebuie trebuie să fie din materiale elastice, adică flexibile, să nu-l strângă, să se simtă confortabil în ele, să se poată mișca.
69. Nu suportă blugii aia drepți, din denim, trebuie să fie tot elastici!
70. Nici măcar să nu încerc să-i dau un pulover de lână! Îl zgârie, îl mânâncă pielea, se scarpină, devine agitat, îl smulge după el. Când era mai mic și nu vorbea, mi-am furat-o de foarte multe ori după ce-l îmbrăcam, pentru că nu știam toate chichițele materialelor prietenoase. Acum doar se uită la o haină și spune instant dacă i se potrivește sau nu!
71. Șosetele nu trebuie să fie nici prea înalte, nici prea scurte, să nu fie groase și evident să nu-l strângă.
72. Iarna nu-l mai fac nici în ruptul capului să mai poarte ceva pe sub pantaloni, tot din motiv că-l strâng. Când era mic îl mai fraieream cu niște colanți, cu o pereche de pijamale. Acum nu și nu! Preferă să tremure decât să simtă că ceva îi atinge pielea!
73. Cu căciula ne-am luptat vreo 10 ani până a lăsat-o să-i atingă urechile. Când venea iarna, mă lua groaza, simțeam cum îi intră crivățul în timpane, în timp ce el ridica orice căciulă de pe urechi. Urechile au fost mereu așa, o zonă crepusculară.
74. Shoppingul de haine arată ca o cursă pe ceas. Dacă nu-i găsesc ceva potrivit în maxim 10 minute, adio, a ieșit. Nu are răbdare să ne uităm la modele, la mărimi, la prețuri! Intră, se uită și zice: vreau asta, fără să conteze dacă i se potrivește, dacă depășește sau nu bugetul!
75. Uneori poartă un obiect vestimentar peste tot, chiar și acolo unde nu e cazul. Am fost prin 2015 la un blâci la țară și a găsit o pălărie roșie, cu paiete. Stridentă de-l vedeai de la o poștă. A trebuit să o ascund, căci mergea cu ea la școală, la medic, la mall, la țară, și nici nu puteam să-o spăl, că deh, stricam pălăria! Și acum mai întreabă de ea!
Copilul ăsta m-a făcut să iubesc autismul, cu toate că mi-a schimbat toate regulile de viață!
Reguli de viață în autism când vine vorba despre mâncare
76. Promit să fac un episod separat dedicat acestui subiect. Căci sunt atât de multe de spus, încât ar ieși și o carte. În foarte puține cuvinte ar suna cam așa: când era mic mânca de toate (da, și broccoli), acum are o listă scurtă cu care jonglez cât pot de mult!
77. Când îi este foame (și-i este foarte des) expresia cu care mă anunță e așa: „Georgianaaaa, mi-e foame în brâu!”

78. Are propriile standarde după care un aliment este „bun și gustos”. Dacă nu se încadrează, din ochi și din miros, nici nu pune gura pe el. Analizează aspectul, miroase, verifică textura și nu-l bagă în etapa următoare cu 3 de nu!
79. Când îi cășună pe un fel de mâncare îl poate consuma un an întreg, apoi să nu-l mai vadă: așa s-a lăsat de sarmale, de ciorbă de roșii, de ciorba de perișoare, de pilaf. A mâncat până s-a săturat și nu-i mai trebuie să le vadă!
80. Pâinea de la sendvișuri trebuie să fie pătrată, gen toast. Când era mic trebuia să o tăiem în triunghiulețe, iar untul, Almette, pateul trebuia să fie perfect întins, altfel nu le mânca. Acum s-a mai împrietenit cu imperfecțiunea!
81. Iubește Mc-ul, îl duc uneori, își comandă mereu același meniu, nu vrea să încerce și alte preparate. Da, știu, Mc, e bau-bau, dar viața nu e mereu cum trebuie! Dacă l-ați vedea cu câtă viteză și cu ce poftă înfulecă tot ce are pe tavă, ați zice că e la un concurs de mâncat rapid!
82. De când am început diversificarea și până la 6 ani în fiecare dimineață mânca „papa negru”. Papa negru și-a luat numele de la o cutie de plastic ce avea deasupra o răzătoare cu care-i mărunțeam fructele, le amestecam cu cereale ori biscuiți și i le dădeam direct din ea. Când n-am mai vrut „papa negru” n-a mai vrut nici fructe. Vreo 2 ani. Apoi, într-o zi cu nămăți de ianuarie i s-a făcut poftă de căpșuni, apoi de zmeură și în final de mure. Îl plac fructele la prețuri exotice, ce să zic? Vara, când le iau de la tarabă cu 2 lei, nu sunt „bun și gustos!”
83. Când i se foame, face urât, dacă amâni momentul. Prin februarie vizitam un oraș istoric la bulgari și nu prea știam locul. A început treptat: „mi-e foame”, urmat la 10 minute de „mi-e foame-n brâu”, apoi a luat-o la fugă de lângă mine strigând în gura mare „mi-eeeee foamneeeeee!” Noroc că nu erau mulți români la promenadă și bulgarii ne-au dat „ignore”.  Am intrat în primul pe care l-am găsit, „de luxe”, de ne-a usturat maxim la buzunar supa de dovleac și alte specialități ale casei pe care le-am comandat în disperare de cauză!
84. L-am învățat să-și încălzească mâncarea la microunde, să facă popcorn, să potrivescă cuptorul electronic de la aragaz, să facă brioșe. Asta așa, să vedeți că mai sunt și momente roz la noi în bucătărie!
Reguli de viață în autism. Poză făcută la 7 dimineața, în curtea școlii, unde noi ajungem mereu primii!
Reguli de viață în autism: plecările, somnul și cumpărăturile
Când trebuie să plecăm undeva
85. Noi zilnic plecăm undeva, zilnic avem un plan, dar, din când în când plecăm undeva mai cu moț și pentru asta facem planuri peste planuri. Vorbim zilnic, de 100 de ori pe zi, dacă e nevoie, unde mergem, cu ce mergem, ce facem acolo, cum va fi, cum ne distrăm. Apoi, ca și cum duhul călătoriilor ne-ar fi furat mințile, o luăm de la capăt și iar ne imaginăm cum va fi. Știu că pare a fi o stereotipie verbală dezvoltată instant, dar eu o înțeleg ca pe o neliniște într-o primă fază, apoi de confirmare că acel moment chiar se va întâmpla, apoi ca pe o proiectare a viitorului apropiat. Și-n final da, aveți dreptate, devinde stereotipie pură!
86. În dimineața plecării se trezește înaintea zorilor. Cu mult înaintea lor sau, eventual, nu doarme deloc. Uf, și mereu îmi spun că nu-i mai zic de plecare decât în ziua X, dar nici eu nu mă pot abține!
87. Trăiește intens și zgomotos orice plecare, se justifică dragul de el că e prea fericit și nu poate să se abțină. Când era mic, nu bătea la ochi, dar acum are 1.90 cm și când se bucură David se cam zguduie pământul!
Somnul
88. Într-unul dintre episoadele anterioare povesteam mai multe despre somnul lui David. Am fost Sheherizada, că n-am pus geană pe geană peste 1000 de nopți după nașterea lui.
89. Acum doarme, Slavă Cerului! Se culcă la 21.30, adoarme până-n 22, iar în jur de 6 se trezește să se bucure de viață! Mă trezește și pe mine cu un faimos „bună dimineața, Georgiana! Trezește-te să ne bucurăm amândoi!”

90. Nu doarme de pânz decât o dată pe an. Zice că nu este animal noctur să doarmă ziua!
91. Încă doarme cu mine, pentru că nu se simte pregătit să doarmă singur. Aștept cu mare interes ziua cea mare!
92. Nu are tv în cameră, dar avem o lampă de veghe cu lumini schimbătoare și ceasul la capul patului. Este esențial pentru David să știe cât este ceasul în momentul trezirii.
La cumpărături
92. S-a obișnuit greu cu supermarketurile, cu aglomerația din ele, cu statul la coadă, cu baia de mulțime dintre rafturi. Acum stăm relativ bine, dar evităm aglomerația (mai ales de când cu starea de alertă), vizităm mereu standul de electrocasnice, să vedem ce mai e nou, a învățat prin Cora care pe unde sunt și de aceea e cam reticent să meargă în altă parte. Merge de mers, dar simt că nu e în largul lui!
93. Când era mic, era musai să-i cumpărăm o jucărie ca premiu că a rezistat la cumpărături. Acum s-a mai lăsat de obiceiul asta, nu mai avem unde să le punem!
94. Îi place să conducă el căruciorul de cumpărături. În trecut îi plăcea să provoace „mici accidente” cu alte cărucioare, acum am încredere toată în virtuțile lui de șofer de cărucior.
Mi-ar plăcea să se împlinească toate visurile copilului meu, chiar și cel de a avea 10 copii!
Trecut vs. Viitor
95. David a vorbit în propoziții scurte după vârsta de 5 ani. La 3 ani și jumătate, m-a strigat pentru prima oară „mama”. David acum nu știe să mai tacă. Vorbește mult, despre orice, se bagă în seamă și la chestiuni politice, comentează și știrile de la ora 5, vorbește cât vorbesc eu la telefon, când citesc, când mai scap la un film pe Netflix. David tace doar atunci când doarme. Este așa cum mă rugam eu când el era mic: „Doamne, te rog, vreau să mă satur de vorbă cu copilul ăsta într-o zi!” Dorință îndelinită. Fooooarte îndeplinită!
96. I-am spus că eu într-o zi nu voi mai fi, iar el va trebui să se descurce de unul singur în lumea asta. E un gând ce nu-i dă pace. Mi-a promis că va inveta o poțiune care să ne facă să trăim veșnic! Vă dați seama cât de mult iubește viața copilul ăsta? „Și dacă nu e gata la timp, după ce mori, să te întorci un pic, poate reușesc mai târziu!”

97. Când era mic se exprima concret pe ce vedea, exprima ce voia și ce nu. Un progres uimitor a fost când a început să povestească ce a făcut la grădi, la școală, la mamaie, să inventeze o poveste scurtă și mai ales, am simțit că suntem pe calea cea bună când a spus prima minciună! Pentru un autist să spună o minciună (chiar dacă fața îl trăda prin toți porii) e un mare salt înainte!
98. Nu știu de ce, dar abia așteaptă să devină adult, să se însoare și să aibă 10 copii. Nu, nu glumesc, ăsta e planul lui actual. I-am amintit că-n trecut nu prea avea copii mici la suflet, doar așa ca să-l testez. A găsit imediat soluția: „Când o să fie mici, tu și soția mea o să aveți grijă de ei!” Dincolo de faptul că aș da ani din viață să-l văd pe fiu-meu însurat, la casa lui și cu copii, dar 10??? El însuși a făcut cât 10, s-o iau de la capăt în curând? El și Borcea!
99. Uf, au început să-l streseze de-adevătarelea chestiuni globale precum poluarea, violența altor popoare, protejarea mediului. Dar, cum să vă spun, la modul că dacă vede o știre care anunță proteste în State, plastic în ocean, oameni cu mașini vechi care încă mai merg pe străzi, se întristează pur și simplu, îl doare și nu înțelege „de ce nu toți oamenii sunt buni și înțelepți?”

100. Oricare din aceste 100 de reguli poate suferi excepții, „dacă îmi dai o explicație clară!” Mintea unui copil cu autism iubește rutina, dar poate accepta schimbarea, dacă înțelege că este în interesul sau spre binele lui. Cum spuneam și-n episodul de săptămâna trecută, David a avut multe astfel de reguli, pe care le-am depășit doar cu răbdare și cu multă iubire. Nu, nu există nu se poate, atunci când faci tot posibilul ca imposibilul să devină posibil. Dacă am crezut că există fericire la braț cu autismul, ea a apărut și ne-a luminat viața!

Source link

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Cele mai populare

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com