Timp de o lună, cât a stat în spital, mămica a ascultat povești de viață demne de un roman.
Cititoarea noastră Laura Claudia ne-a trimis o poveste de naștere prematură la Turnu Severin, care arată ce înseamnă viața în spital, timp de o lună, așteptând ca micuțul tău să fie suficient de puternic pentru a pleca acasă. Poveștile de viață văzute și auzite de ea în spital ar putea fi subiectul unui roman bestseller. Redăm povestea de naștere, așa cum a fost scrisă de cititoarea noastră: 
”Povestea noastră a început în noaptea de 24 – 25 ianuarie 2012. A început când eram însărcinată, în luna a VII-a, într-un moment în care eram fericită, viața decurgea liniștită și absolut nimic nu prevestea coșmarul care avea să urmeze. Bebele meu s-a dovedit rebel, ca maică-sa. A venit pe neașteptate, fără niciun semn prevestitor, fără nimic, cu 2 luni înainte de termen. Mi-a dat peste cap toate planurile de născut la Timisoara, (eu fiind din Drobeta- Turnu Severin), cu un doctor bun.
Într-o marți noaptea, pe 25 ianuarie, am ajuns la maternitate și în 2 ore am născut. Cu asistentele, că doctorul de gardă mai avusese nașteri înaintea mea și era obosit. Era 4 dimineața și dormea, nu s-a sinchisit să se trezească deși s-au dus de 2 ori după el, că eram un caz complicat. Niște dureri…groaznice. Groazniceeeee…nu credeam că există așa ceva, nici că pot rezista la așa ceva.
L-au dus direct la Terapie intensivă
Cred că am trezit întreaga maternitate și că m-au auzit și sârbii! E adevarat că de ce ți-e frică nu scapi. Toată viața mi-a fost frică de momentul acela. Mai târziu, am văzut că n-am fost singura, rar năștea vreo femeie pe cale naturală fără să nu urle ca din gură de șarpe!
Fiind prematur, fiindcă am avut un travaliu foarte scurt și fiindcă mi s-a rupt apa acasă și până am ajuns la spital am pierdut lichid, și, în plus, l-au fortat și asistentele să iasă,  bebe a avut o gramadă de probleme. L-au dus direct la terapie. Primele zile au fost critice, doctorița lui și celelalte erau tare rezervate, nimeni nu voia să ia nimic, pentru că nu erau siguri pe copil.
Mi-a spus una direct în față: „E copil cu probleme, nu primim nimic”. Un adevarat coșmar! Nu putea fi nici măcar mișcat, respira cu furtunul de oxigen. Am vrut să-l ducem la Timișoara, dar doctorița lui a zis că nu rezistă la drum, plus că exact în ziua aceea a venit o zapadă mare și abia se mai circula. A treia zi i-au facut o radiografie. A durat doar 2 minute, doar l-au scos din incubator și l-au pus într-o cameră alăturată. A fost de ajuns ca starea lui să se agraveze. Apoi nu i-au mai pus furtun cu oxigen, ci o mască pe tot capul.
Copilul arăta ca embrionii din filmele SF
N-am cum să descriu prin ce am trecut. În primul rând, a fost șocul. Aveam totul programat, Timișoara, clinica, doctorul, data cezarienei, știam și zodia copilului…tot!!! Și s-a dus totul naibii deodată, din senin. Într-o după- masă am simtit ceva în neregulă, niște scurgeri, dar n-am știut ce se întâmplă. Seara m-am pus în pat și am zis că dacă apar și peste noapte, ma duc la maternitate. La 3.40 mi s-a rupt apa și a început calvarul!
Cel puțin două zile am fost șocată. Atât de șocată încât nu țineam minte dacă vorbeam cu cineva cu 5 minute în urmă, nici ce-i spuneam sau ce-mi spunea. Când am născut, copilul era roșu spre vânăt, micuț, cu capul în piept, iar mintea mea l-a asociat cu imaginile din filmele SF, cu acei embrioni de prin borcane. N-am scăpat nici acum de imaginea asta. Apoi, în incubator, cu perfuzii, tub de oxigen și alte aparate.
Micuțul a stat o lună în maternitate.
N-am reținut nimic din ce mi-a spus doctorița prima dată, atât eram de speriată. Doar cuvintele “stare critica” și că trebuie să așteptăm. Partea proastă a fost cu doctorițele de garda. Am nimerit două nopți la rând niște doctorițe care m-au distrus psihic. Una și-a înfipt degetele în mana mea, m-a zgâlțâit și mi-a spus să-l mut urgent, că problemele lui depășesc nivelul Severinului. Am vrut să-l ducem la un spital cu secție specială de prematuri din Timișoara, dar doctorița lui nu a vrut să semneze. A zis: “Nu e cazul să-l mutam, v-au speriat niște nebune!”
Mângâiam plasticul incubatorului pentru că nu puteam pune mâna pe el
După cine să ne fi luat? Și apoi, așteptarea. Totul a depins de puterea copilului de a lupta și de timp. Puteam să merg să-l vad când era program de masă, adică din 3 în 3 ore, cu excepția intervalului 00.00- 6.00. Parcă mă și văd cum plecam de fiecare dată plângând de acolo. În primele 2-3 zile, tot așa am ținut-o. Mă duceam calmă, că toată lumea îmi zicea că transmit starea mea copilului, îl mângâiam (de fapt, mângâiam plasticul de la incubator), vorbeam puțin cu el și plecam. Tot așa din 3 în 3 ore.
Îți recomandăm să afli mai multe despre provocările vieții de mămică citind două cărți de referință despre alăptare și îngrijirea bebelușului, scrise de Dr. Jack Newman, respectiv Dr. William Sears. Îți propunem pachetul la preț special ”La început de drum”. Detalii, AICI.
Dar nici nu ieșeam bine de acolo și gata, mă apuca plansul. Partea proastă era că toată lumea era năvală pe mine. Asistente, infirmiere, colegele de salon, până și femeile de serviciu! Știau cu toții că bebele meu era cel mai grav caz din maternitate și încercau să mă încurajeze.
Eu, de felul meu, sunt tare psihic. Dacă mă lăsau în pace, plângeam câteva minute în hohote și mă calmam singură. Dar așa, cu cât mă cocoloșești mai tare, cu atât plâng mai tare, cu toate că încerc din răsputeri să mă liniștesc. Mi-e ciudă pe mine că nu pot să mă controlez când vreau. Oricum, nu aveam nevoie de nimeni să mă consoleze, voiam să mă lase toți în pace, nu știam cum să scap, să ma refugiez în pat, cu capul sub pătură.
Drame din spital
Vedeam în jur femei fericite, dar și altele necăjite. Au adus în salon o fată de 15 ani care născuse în Salvare. Parcă o văd și acum cum s-a întors împleticindu-se, plângând și ținându-se de paturi, dupa ce s-a dus prima dată să-și vadă copilul. Fetița ei avea  malformații, i-au spus că dacă nu își revine în primele 5- 6 luni, așa rămâne. Soțul ei a venit, a văzut fetița, a început să plângă, a plecat și a sunat-o de acasă să-i spună să lase fata la spital. Am aflat mai târziu că au luat-o acasă, dar a murit pe la 3 luni.
Lăsarea copiilor în spital e la ordinea zilei în maternitate. Nici nu ai crede cu câtă ușurință renunță mamele la copii! Cât de ușor și simplu zic că-i lasă la spital. Era acolo o femeie de 44 de ani care era la al 7-lea copil și pe toți îi avea la casa de copii. Mai era o fată care zicea că nu a știut că e gravidă, i-a venit ciclul până în luna a 5- a, când nu se mai putea face nimic. Zicea în gura mare că nu îi trebuie copii la 21 de ani.
Păcat de unii bebeluși. Se chinuie doctorii cu ei să îi facă bine, apoi, cei de la asistență socială, pe baza unor întrebări banale, îi lasă să plece spre casă. Și unde? Mămici sărace, fără nimic, nimic. Unele nici să plece din spital n-au avut cu ce. Așteptau zile în șir, până avea drum vreo Salvare în zona în care locuiau ele. Acasă, mamele nu au ce mânca, nici lemne de foc, muncesc cu ziua pe unde apucă. Nu e greu să îți dai seama ce soartă îi așteaptă pe bieții copii. Și sunt mulți, mulți!
Am avut probleme cu somnul în primele nopti. Stăteam în pat, mă rugam, plângeam, mă linișteam, iar începeam…Aveam în dreptul ochilor pomii, de la jumătate în sus, și vârfurile scheletului de fier al unei clădiri. Privelistea (cu imaginea crengilor acoperite de zăpadă, proiectate pe cerul luminat în portocaliu, de la neon), ar fi fost superbă, dacă aș fi putut să mă bucur de ea. În a 3-a noapte mi-au dat o jumătate de diazepam și-am adormit după 1.30. Apoi, în nopțile următoare, de frica sedativelor cred, am reușit să adorm.
Un băiețel luptător.
Cei care au proiectat maternitatea nu au făcut proiectul bine din punct de vedere psihologic. Sălile de naștere erau pe același etaj, lângă saloane. Ce țipete se auzeau de acolo în fiecare zi și noapte…te treceau fiorii, mai ales știind cum e.
Vești bune despre copil am avut în a treia zi, când s-a îndurat o asistentă să îmi spună că ”e mai bine decât atunci când l-am preluat, dar nu foarte bine”. Nu depășise perioada critică. Apoi, după o saptămână, au început să-i oprească câte puțin oxigenul. Atunci mi-a spus doctorița lui că e mai bine, că inima și plămânii arată ok la radiografie.
Am mai aflat că a avut plămânii atrofiați, dar că au început să își dea drumul, că a avut lichid în jurul plămânilor, dar că a început să se elimine, că a avut nu știu ce edeme, dar că și pe acelea le-a eliminat, că e cianotic, dar o sa treacă și asta etc.
Un lung șir de ghinioane
Atunci ne-am liniștit și noi, după o săptămână și 3 zile. O săptămână lungă cât un veac, în care timpul a părut că stă pe loc, o săptămână în care, de cate ori intra o asistentă în salon și se uita spre mine, îmi stătea inima de frică să nu vină să îmi dea vreo veste proastă. Ne-am liniștit, dar teama a rămas. Era mititel, de la 2 kg a scăzut la 1750 și mă rugam să nu mai scadă.
În sfârșit acasă, cu tata.
După 2-3 zile de la naștere, alte chinuri, fizice și psihice. Îi trebuia lăptic. Puțin, 5 ml. I-l dădeau cu seringa, printr-un furtunaș pe care i-l băgau în guriță. Așa că eu trebuia să merg într-o cameră unde alăptau mămicile și să ma mulg. Manual nu am reușit, mă durea ca naiba. Noroc că s-au inventat pompițele. Psihic era mai rau. Mămicile celelalte își țineau bebelușii în brațe, vorbeau cu ei, iar eu nu știam dacă al meu o să trăiască sau nu.
Numai ce mă liniștisem și a urmat altă sperietură. La ultima masă, cea de la miezul nopții, când m-am dus la el, nu mai era în incubator. Era intr-o sala de alături, cu două asistente agitându-se în jurul lui, care m-au gonit calme, zicând că i se spărsese vena în care avea perfuzia, dar că nu e grav, se întâmplă.
Infecție în lapte
În ziua următoare, altă belea! Am răcit și mi-au interzis timp de 3 zile să mai văd copilul. Și nici lapte de la mine nu i-au mai dat. Era o nouă problemă, fiindca îi schimbau tipul de alimentație. Nu-mi venea să cred, scăpam de una, dădeam de alta…Mi-a trecut răceala, l-au trecut iar pe lapte de la mine, dar stagna în greutate. După 3 zile de stagnare, m-au trimis să-mi fac analize. Rezultatul? Infecție în lapte.
O infecție urâtă, rezistentă la mai toate antibioticele obișnuite. A trebuit să iau unele puternice, foarte dureroase (zilele în care am stat cu branula au fost un adevărat coșmar, parcă o aveam înfiptă în suflet) și foarte scumpe. Le-am făcut, am repetat analizele, dar infecția era tot acolo! Am repetat tratamentul mai multe zile și s-a dus, dar, treptat, s-au dus și nervii mei. O prietenă bună mi-a zis că ea a fost îngrijorată pentru mine mai mult decât pentru copil, că cei mici sunt de felul lor luptători, dar ca eu nu știa cât rezist.
Cei de acasă depindeau de telefoanele mele, la fiecare 3 ore așteptau să le spun dacă e vreo schimbare. Nașii, niște prieteni tineri și foarte apropiați, ajunseseră să ne propună să îl botezăm pe copil în spital. În cazul în care nu supraviețuia, măcar să fie botezat. Locul în care era capela era sinistru, te treceau fiorii când urcai la etajul aceala, mă trec și acum numai când îmi amintesc!
Naștere prematură la Turnu Severin. Câte două paciente în pat
Ne-am liniștit complet cam după 2 săptămâni, când au zis că au trecut toate problemele și că acum trebuie doar să așteptam sa ia in greutate. Am stat o lună și o zi în maternitate. Mi-am petrecut timpul citind, făcând integrame, gândindu-mă și ascultând. Câte povești de viață am auzit aici…aș putea scrie o carte. La un moment dat, din cauză că venise zăpada, nu mai ajungeau la timp salvarile și multe femei nășteau pe drum. Așa că medicii de familie au zis să se aducă la spital toate gravidele care ar fi trebuit să nască în săptămânile următoare.
Din cauza aglomerației, ne-au pus câte două în pat. Patru dintre colegele de salon mâncau ceapă cu slănină și se distrau dând telefon la numerele de la matrimoniale din diferite reviste. Își băteau joc de oameni, dându-le întâlniri la care nu se duceau.
Altă dată, la miezul noptii, am dat nas în nas în baie cu o pisică neagră. Era plină maternitatea de ele, colindau pe holuri ca la ele acasă, intrau pe la lift și dacă nu închideai bine ușa la salon te trezeai noaptea că se urcau și se culcau peste tine în pat. Când am aprins becul și i-am văzut ochii galben- verzui ca niște săgeți și blana neagră și lucioasă mi-a înghețat spatele! Am țipat fără să vreau. Asistentele dormeau prin sălile de naștere sau prin saloane, pe unde erau paturi libere. Au sărit ca arse când m-au auzit zbierând.
Ce-am învățat din toată povestea asta? Destule! Printre altele, faptul că e bine să ai prieteni. Cât mai mulți. În rest, sper ca Doamne- Doamne să nu mă mai pună la încercări de genul acesta. N-am crezut că mă mai ridic sau că mai rămân întreagă la cap”.
Cum a fost naşterea ta? Ai născut natural sau prin cezariană? A fost momentul naşterii aşa cum ai visat tu sau ai rămas cu amintiri triste? Povesteşte-ne cum a decurs momentul în care puiul tău a venit pe lume, în aproximativ 1000 de cuvinte, trimite-ne textul tău la adresa contact@totuldespremame.ro, cu titlul POVESTE DE NAȘTERE şi, dacă este selectat, va apărea la această rubrică. Dacă ai şi câteva fotografii din maternitate sau din primele voastre zile împreună, ne-am bucura tare să le vedem şi să le publicăm odată cu articolul! Mulţumim!
 

Source link