Coronavirusul și autismul se tratează cu optimism și multă iubire
Coronavirusul și autismul. „Sunt David și de câteva zile stau acasă. Mi-e dor de școală, mi-e dor de copii, de profesori, de prietenii mei. Mi-e dor de Raisa, de Mona, mi-e dor să merg cu tramvaiul, mi-e dor de vremurile bune. Vreau să merg la țară, vreau la film, vreau în parc. Georgiana spune că trebuie să luăm o altfel de vacanță, ca să fim sănătoși. Am simțit-o îngrijorată la început, acum parcă s-a mai calmat, ne distrăm toată ziua și ne imaginăm că suntem în locurile în care nu putem ajunge. Mi-ar plăcea să fiu la mare zilele astea….
Știu că scrie un serial despre mine și am rugat-o să spună neapărat despre cum trăim noi cu coronavirusul ăsta fără să-l avem la propriu. Eu, Georgiana și cu tati am trecut prin multe în ultimii 13 ani, obișnuim să spunem că nu ne mai sperie nimic pe lumea asta, că suntem pregătiți pentru orice. Oare suntem pregătiți și pentru asta? Nu știu ce să zic, dar nu-mi place să intru în panică. De obicei când ceva mă sperie, încep să mă comport ciudat. Mă agit, nu mai stau locului, îmi răsucesc părul, urlu de mă aud vecinii, ba chiar îmi vine să mă lovesc peste față.
Coronavirusul va trece, autismul rămâne
Acum toată lumea simte ce simte Georgiana mea: frică. Frică să nu pățească copilul ceva, să nu-i facă cineva ceva, să nu-l vezi la spital, să nu ți-l arate cineva cu degetul că e bolnav. Ce simțiți voi zilele astea, mama mea a simțit dintotdeauna: frică. Teama ei ca eu să fiu bine i-a topit toate visurile și i-a rămas unul singur: ca eu să mă descurc singur atunci când ea nu va mai fi.
Acum vă temeți cu toții pentru copiii voștri. Cred că reușiți în sfârșit să înțelegeți ce simte ea când e cu ochii pe mine, chiar dacă sunt un munte de om. Coronavirusul va trece, ne vom întoarce la școală, viața îți va urma cursul normal. Dar autismul meu va rămâne, al lui Andrei și al Emmei și al tuturor copiilor, iar mamele noastre vor trăi mereu cu frica-n suflet. Vă rog să-mi promiteți că, după ce totul se termină, nu îmi veți mai judeca mama că e prea griulie cu mine!
Coronavirusul și autismul. „Mi-e greu să stau în casă atâtea zile”
Când aveam vreo 3 ani am avut varicelă și am stat trei săptămâni acasă, în rest, poate vreo febră să mă țină între patru pereți maxim 3 zile. Nu-mi place să stau acasă toată ziua, Georgiana m-a învățat de mic că trebuie să descopăr în fiecare zi ceva nou în lumea asta mare, că trebuie să vorbesc cu oamenii, chiar și cu cei pe care nu-i cunosc, să mă uit în ochii lor și să le zâmbesc. Îmi place să am o rutină: rutina de a merge la școală, de a vedea oamenii pe care am învățat să-i iubesc, de a vorbi cu ei, de a le ura „să-ți trăiască viața!” Asta e vorba mea, pentru fiecare om pe care-l întâlnesc. Oare și lor le e dor de mine? Îmi vine să-i sun pe toți. Mă apucă plânsul când știu că acum se suna de intrare și eram cu ei: cu copiii mei.
Georgiana mi-a explicat de ce e bine să stăm acasă, știu că e un fel de vacanță și că totul se va termina la un moment dat. M-ar ajuta să știu când. Îmi plac certitudinile, îmi plac regulile, îmi place să știu ce am de făcut. Mă ajută să am un echilibru, nu suport să trăiesc în haos. Viața noastră era destul de organizată și acum e cam dată peste cap.
”Coronavirusul” pictat de David pe 12.03.2020 (e un virus cu coroană)
Coronavirusul și autismul- „E bine să știu ce se întâmplă!”
Știu că e posibil să mă îmbolnăvesc eu sau Georgiana sau tati. M-au pregătit și pentru asta. Părinții mei știu că reacționez bine doar la surprizele plăcute. Cele neplăcute mă transformă în ceva ce n-am mai fost de mult. Am încuiat de ceva timp toate acele comportamente extreme și nici mie nu-mi e dor de ele. Știu că, odată îmbolnăviți, ne vom face bine, va trebui să stăm în spital câteva zile și apoi vom fi iar o familie fericită. Am învățat să nu mă tem nici de asta, mi-a amintit Georgiana că noi am mai stat în spital și ne-am făcut bine. Când eram mic mă temeam de doctori și spitale, dar ea era mereu cu mine. Mă distra atât de mult, încât uitam și de perfuzii și de halatele albe. Așa va fi și acum! De unde știu? Că mi-a promis mama mea.
Nu știe cineva o pastilă care să vindece dorul?
De la primele zvonuri că virusul ăsta cu coroană a ajuns în țară, Georgiana n-a mai primit pe nimeni acasă și ne curăța și tălpile de la pantofi când ajungeam acasă. S-a supărat Tibi pe ea că l-a ținut la poartă, tati a trebui să cumpere de toate de la Cora, în caz de carantină, dar ne-am obișnuit să n-o mai contrazicem, deși părea cam exagerată. Georgianei nu-i prea place să fie contrazisă! Bine, nici mine nu-mi place, dar de la ea am învățat să fiu încăpățânat! N-am mai mers la țară, ne-am vizitat doar la nevoie prietenii, abia m-a dus la mamaie Nicoleta care stă la 3 stații de tramvai de noi. Mi-e dor de familia mea din Teleorman, de tot ce înseamnă școala 144, de tramvaie. Uf… mi-e dor. Nu știe cineva o pastilă care să vindece dorul?
Coronavirusul și autismul. „Am o nouă stereotipie”
Nu mai suport știrile, nu-i mai las pe ai mei să se uite, deși, îi observ să stau uneori cu nasul în telefoane și apoi devin îngrijorați. Chiar dacă nu pricep tot, de obicei mă uit la știri și Georgiana mereu îmi explică ce se întâmplă și mă învață câte ceva din orice știre. Acum, numai când îi aud pe aia că vorbesc numai despre coronavirus mă sperii. Mai bine nu mă uit.
Ne-am făcut o nouă rutină: pictăm, ne-am apucat de curățenia de primăvară, facem română și mate, mai punem niște filmulețe în engleză și franceză, ne jucăm „Țara lui Piticot”, stăm prin mica noastră curte. Nu-i rău, îmi place să stau cu Georgiana. Nu știu cum reușește, dar mereu mă face să mă simt în siguranță. Dacă e lângă mine, știu că voi fi bine. Mi-am dezvoltat o stereotipie verbală nouă „Ești fericită, Georgiana?” și o folosesc ori de câte ori n-o văd că zâmbește. Promit să scap de ea imediat ce coronavirusul ăsta trece.
Nu știu cum voi reacționa dacă va trebui să stau până la Paște acasă. Dacă e greu pentru un copil normal, vă dați seama cât de greu e prentru mine? Mă simt închis și n-aș vrea să am regrese din cauza asta. Dacă nu voi avea acces două luni la tot ce iubesc, voi mai ști la le iubesc la fel de mult? Nimeni nu știe sigur, dar am învățat să sper, la mine acasă nimeni nu are voie să fie morocănos.
Georgiana mi-a pus zilele astea și multe poze și filmulețe de când eram mic și am înțeles că timpul trece, și, chiar dacă nu le rezolvă pe toate, măcar te ajută să le uiți. Vom uita și noi de coronavirus? Va fi în curând ziua în care nu ne va mai fi teamă să îmbrățișăm un om? Știți câți ani i-a luat mamei mele să mă învețe să cer o îmbățisare? Nimeni nu are voie să-mi ia asta, nici măcar coronavirusul!”
Autismul e pe viață, de coronavirus veți uita cu toții
Cam așa arată gândurile lui David zilele astea. Am vorbit mult cu el. Mi-a fost teamă că nu va înțelege că trebuie să stea acasă. Mă doare că trebuie să-i refuz toate lucrurile care-i aduc fericire în afara casei. Îi spun zilnic că, mai e puțin și trece, dar nici măcar eu nu știu cât va dura totul. Știu că-i e dor, că-i e greu, și mie îmi este, dar, nici măcar nu-mi permit să simt asta, deoarece David simte tot ce simt și eu. Vreau să am un copil curajos, și-n același timp precaut. Dacă el a înțeles să stea acasă, toți copiii pot înțelege asta. Doar așa putem opri răspândirea virusului și viața se va întoarce la normal.
Bine, viața părinților de copii cu autism nu se întoarce niciodată la normal. Noi sutem și vom fi mereu într-o luptă. Coronavirusul e doar o etapă. Cum vă simțiți voi zilele astea, noi de simțim în fiecare zi…
Episodul de săptămâna aduce pe făgașul normal serialul „la braț cu autismul” și voi povesti despre cum poate fi certificatul de încadrare în grad de handicap la limita dintre blestem și binecuvântare. Din când în când gândiți-vă la asta: „Coronavirusul trece, autismul rămâne. Pentru mine panica nu se stinge niciodată”….
Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare:

Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pagina de Facebook, unde Geo marchează toate micile și marile realizări ale lui David. 

Source link