Cocu a aparut din prima zi de viață a lui David, mai târziu au venit și crizele autismului
Crizele în autism. Autismul presupune, prin altele, atașamentul excesiv față de obiecte. Până acum câțiva ani David plângea mai mult după o jucărie, o mașină de spălat, după un aer condiționat decât după ceilalți membri ai familiei. Despărțirea de obiectul pe care și-l dorea ducea la adevărate crize de plâns, iar pe noi se prăbușea cerul, în încercarea de a-l convinge că oamenii contează mai mult decât obiectele. Dintre toate, cel mai mult am avut de furcă cu Cocu, un porc de pluș, pe care l-a primit în ziua în care s-a născut și care părea desprins din David, căci era peste tot cu el. Și când îl pierdeam, se dezlănțuia Iadul!
Cocu s-a… născut odată cu David. A apărut în maternitate, pe 14 septembrie 2006, ziua în care David a venit pe lume. Era un ghem rotund, cu rât și urechiușe simpatice, micuț, avea loc oriunde. Anda mi-l trimisese, alături de alt porcușor de pluș, știa că eu fac colecție, știa că un porc de pluș face mai mult decât un buchet de flori pentru mine, fiind copil captiv în corpul unui adult. Bine, Anda mi-a trimis și trandafiri galbeni, dar ei s-au uscat și Cocu a rămas, clipă de clipă, vreo 6 ani fix ca-n prima zi: lângă David.
Crizele în autism. Cine ar fi crezut că le poate aduce un porc de pluș?
Cine nu iubește plușurile? Și, când e mic, nici nu ai curaj să lași altă jucărie în preajma copilului. Mult timp viața cu Cocu nu avea nimic neobișnuit în ea! Când David a început să lege primele cuvinte, porcul-fără-nume s-a numit brusc „Cocu” și așa a rămas pentru toată familia. Toți eram cu ochii pe el, căci, deși nu spunea prea multe, David se făcea foc și pară dacă Cocu nu era în peisaj. Știu, mulți copii se atașează de jucării, însă cred că doar cei cu autism sunt în stare să leșine de plâns când jucăria preferată lipsește.
Cocu era așadar cu noi în parc, la grădi, la țară, la cumpărături, la somn. Îl furam pe furiș noaptea, când el dormea- ca să-l spălam, căci știam că e plin de microbi fiind dus peste tot și, în plus, David avea și o stereotipie nasoală: îi sugea mereu urechea stângă. Când nu apucam noaptea și trebuia spălat ziua, îl băgam la microunde să se usuce mai repede, cu David țopăind de nervi pe lângă aparat să-i dam Cocu mai repede.
La braț cu autismul, la braț cu Cocu la fiecare ieșire în parcCând l-am pierdut prima oară pe Cocu am crezut că rămân și fără Florin
Într-o duminică am mers la Kaufland în Sebastian, la cumpărături, cu tunete și fulgere, căci de la 3-5 ani David nu accepta să meargă în hipermarket (dar despre comportamentele bizare în locuri publice voi povesti într-un episod viitor). Cu Cocu în brațe, cu toate rugăciunile spuse, cu inima fixată la locul ei să nu sară din piept când David va începe să țipe printre rafturi, am intrat în magazin. Ca să ne luam de mâncare pentru restul săptămânii, mergeam duminică seara, că nu era așa de aglomerat și nu speriam prea mulți oameni.
Am trecut în viteză printre rafturi, noroc că știam Kaufland-ul pe dinafară, am luat tot ce ne trebuie, am plătit și am fugit acasă. Am răsuflat ușurați: am reușit și de data asta! Când, deodată, David începe să urle: „Cocuuuuuu! Cocuuuuu! Cocuuuuu!”. Jale, tăvălit pe jos, înecat în plâns. Doamne! Cum am putut face una ca asta? Unde e Cocu, cum de l-am scăpat din ochi? Am căutat în fiecare sacoșă, am răscolt mașina. Cocu nu era. Înseamnă că e pe undeva prin Kaufland. Doamne, mai erau 30 de minute înainte să se închidă. Răpusă de spaimă au urlat la Florin: „Du-te și caută-l în tot magazinul! Să nu te întorci fără el!”
Eroismul poate însemna uneori să găsești acul în carul cu fân
Am greșit atunci față de Florin. Era vina mea că dispăruse Cocu. Eu trebuia să-l gestionez pe David în cărucior, să-l țin în frâu pas cu pas, iar Florin mergea cu lista în mână și punea în căruț cele necesare. Așa ne făceam noi cumpărăturile. Dar eu nu mai gândeam limpede când David avea o criză, mă transformam exact ca și el și aveam propria mea criză de isterie. Florin, mereu calm și mult mai matur decât mine, a plecat să caute acul în carul cu fân cu jumătate de oră înainte de închiderea magazinului. În timpul ăsta eu mă luptam cu demonii autismului.
Dispariția lui Cocu era similară cu dispariția unei persoane dragi în sufletul copilului meu. Și n-aveam cum să alin asta. Știam ce simte, eu îl pierdusem pe tata, nu-i ușor să te desparți de cineva drag. Nu i-am intrat cu nimic în voie.
Am strâns din dinți până mi-a dat sângele la gură, l-am ținut în brațe și am plâns amândoi. El după Cocu, eu după el. Copilul meu mai are puțin și nu mai respiră pentru un amărât de pluș! Cât e de fragil, cât poate suferi pentru un lucru atât de banal. Cum o să gestioneze el vreodată viața, dacă leșină pentru o jucărie? La un moment dat, ușa apartamentului se deschise: Florin părea înconjurat de o aură pe care numai super-eroii o au, avea porcul în mână, radia de fericire. David l-a luat, a suspinat adânc și a adormit pe loc. Odată cu întoarcerea porcului, ne-am permis să respiram. Puteam dormi liniștiți. Încă o noapte.
Tati, eroul care a găsit porcul pierdutNe-am făcut de râs ziua în amiaza mare, în mijlocul parcului din cauza crizelor de autism
Aventurile cu Cocu s-au ținut scai de noi timp de 6 ani. N-am uitat niciodată episodul Kaufland, de atunci mereu eram în alertă să fie Cocu în brațe la David oriunde am fi. Și, cu toată vigilența mea….într-o zi răcoroasă din toamna lui 2010 mă plimbam cu David prin parcul Sebastian. Pe vremea aceea era în centru un cerc mare, în mijlocul căruia curgea un jet de apă și forma în cădere un mic lac. Acum apa era oprită, se formase un fel de mlaștină artificială, cu contur verzuliu și miros de canal. Era ceva apă și David a cerut să se apropie, probabil își amintea cum era odată locul. Ne-am așezat pe bordura „lacului” împuțit. Aveam impresia că pe David nici nu-l deranjează mirosurile pe atunci, nu reacționa vreodată la izuri plăcute ori greu de suportat.
Toate bune și frumoase, până când, fără preaviz, David îl aruncă pe Cocu fix în mijlocul lacului și apoi începe, bineînțeles să urle după el și să se învinețească de nervi: „Cocuuuuuu! Cocuuuuuu!”. Mă mir că n-am leșinat. Mi s-a făcut rău brusc. Lumea se uita la noi la ca circ, eu încercam să-mi calmez copilul, să-l liniștesc ca să pot intra în apa coclită după el. Nu aveam curaj să-l las singur pe margine și să merg să-i iau jucăria. Și nu s-a găsit un om, un singur om care să înțelagă ce simt, să aibă curaj să-mi ia copilul în brațe cât eu fac ceea ce e de făcut. Preferau să se uite la noi, să comenteze aiurea pe margine și, eventual să aștepte un deznodământ sângeros.
Am cautat o pungă în coșul de gunoi
L-am luat în brațe, plâns tot, m-am dus la un gardian al parcului. Nu știu de ce, dar omul ăla mi-a inspirat încredere. L-am rugat să-mi țină copilul preț de câteva minute să pot intra după plușul lui care abia se mai vedea din mizerie. Omul mi-a spus clar că nu am voie să intru acolo, că lui îi e teamă să țină copilul, dar încearcă să facă rost de ceva lung să mă ajute cumva. Simțeam cum toate mamele din parc mâncau semințe și făceau pariuri, dar deja nu mai vedeam pe nimeni. Voiam Cocu și omul ăla era singura mea spreranță.
S-a sfătuit cu un coleg, au adus de la ghereta lor un băț-telescop care se tot lungea. S-au ajutat între ei au reușit să-l salveze pe Coc. Acum plângeam ca proasta de bucurie! Războiul se terminase, pe jumate. Plușul mirosea îngrozitor, curgea apă stricată din el și David îl voia în brațe. Am căutat într-un coș de gunoi o pungă să pot ajunge acasă cu el camuflat. Am fugit pe străzi cu copilul în brațe, cu Cocu în pungă, l-am spălat, l-am uscat iar la microunde. Și-am mai dormit o noapte. Încă una.
La braț cu autismul. Nicio zi fără jucăria preferată. Lecția porcului de pluș și crizele în autism
Cocu ne-a învățat multe. Pe noi ne-a învățat să fim vigilenți, mereu cu ochii pe copil, pe David l-a învățat într-un mod extrem de bizar ce înseamnă atașamentul. Un atașament obsesiv, nefiresc, dar, chiar dacă nu știa să bea cu paiul sau să sufle într-o lumânare, David știa să aibă grijă de un porc de pluș. Ne-a folosit în timp nărozia asta. Am transformat-o în prima etapă a afecțiunii. A ajuns ceva mai târziu și la oameni.
Mult mai târziu, însă atât de temeinic, încât azi nu cred că exista copil mai empatic decât copilul meu. Cu autism sau fără. Poate a pus și Cocu umărul la treaba asta sau poate nu. Dar știu clar că a trezit în el niște sentimente puternice, pe care cu răbdare le-am transformat în unele normale. Pe Cocu l-am mai pierdut sau uitat și altă dată, am făcut cale întoarsă și 70 de kilometri după el, l-am cusut și i-am schimbat plușul de multe ori. Până-n ziua în care David a renunțat singur la el. Dar l-am păstrat în casă. Ca pe un trofeu!
Poate el l-a uitat, dar pentru mine Cocu a fost o lecție de viață, dincolo de toate necazurile aduse: ce este important pentru copilul meu trebuie să fie important și pentru mine, doar așa îl voi înțelege pe deplin, doar așa voi ști cum să mă port cu el pentru a reuși să-i descifrez lumea.
În episodul următor voi distruge un mit: mitul desenelor animate. Chiar dacă un an am urmărit cu el în brațe desenele, traducându-i ce se întâmplă în imaginile mișcătoare, trăind intens împreună aventurile eroilor principali, desenele animale l-au învățat pe David atât de multe lucruri, cât nicio armată de terapeuți n-ar fi fost în stare.
Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare:
Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pagina de Facebook, unde Geo marchează toate micile și marile realizări ale lui David. 

Source link